Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

Anunțuri

Clipul Asociaţiei Noastre


Dacii la Sucidava


Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati – pletoşii. Dacii nobili – tarabostes şi pileati – purtau o căciulă de lână (pileum), ca semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată.

Femeile dace aveau o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna cu portul popular românesc.

Iată-l pe plugarul get ieşind din bordei în zorii zilei, pregătindu-se pentru muncă. Îşi înjugă boii la plugul cu brăzdar de corn şi începe să are sau retează spicele bogate cu coasa. Apoi porneşte în pădure, cu toporul de fier la brâu, să abată vreun copac falnic trebuitor pentru barca de pescuit.

Copiii mână vitele la păşune şi pun la cale jocuri de-a războiul, mânuind săbii de lemn imitate după cele de fier ale părinţilor sau trăgând cu săgeţi din arcuri miniaturale.

Femeia a rămas acasă, a aprins focul pe vatra din mijlocul bordeiului şi fumul se înalţă prin deschizătura rotundă lăsată în acoperişul din paie, stuf sau şindrilă. Din groapa cu provizii, scoate câţiva pumni de boabe de grâu pe care le macină pe o lespede mare de piatră, zdrobindu-le cu o piatră mai mică, apoi le pune la fiert într-o oală grosolană de lut. Azi, mâncarea va fi mai bogată. Bărbaţii casei au plecat la vânătoare şi la pescuit şi se vor întoarce, curând, cu tolba şi năvodul pline.

Fiica cea mare îşi priveşte chipul într-o oglindă din bronz, cumpărată la ultimul târg de la un negustor grec. Îşi admiră mărgelele de pastă sticloasă cu ornament, inelele de tâmplă din bronz, cu unul din capete terminat într-un cap schematic de şarpe.

Un nobil dac, fruntaş al comunităţii a ieşit dintr-o locuinţă mai mare şi mai arătoasă decât celelalte. Bărbatul poartă o manta din stofă scumpă, grecească, prinsă pe umeri cu o fibulă de fier lucitor. O spadă scurtă de fier îi atârnă la cingătoare. Nevasta poartă podoabe scumpe: inele şi cercei de argint, cu capete conice, brăţară ornamentată cu bobiţe de bronz.

Nu pleacă la lucru, căci alţii muncesc pentru el. Împreună cu soaţa se îndreaptă către locul unde un neguţător grec şi-a desfăcut marfa. Îi însoţeşte un sclav care va trebui să poarte marfa cumpărată.

Târguiesc de la un neguţător o amforă de vin aromat de Chios, alta plină cu untdelemn de măsline, câteva vase împodobite cu figuri roşii. În schimb vor da blănuri şi grâne.

Soarele apune. În depărtare, Dunărea se colorează în nuanţe sângerii, scurgându-se lin către răsărit.

Cetatea Sucidava


Sucidava a fost o aşezare geto-dacică, pe malul stâng al Dunării, aparţinând sucilor, denumire atribuită dacilor ce locuiau la gurile de vărsare ale râului Olt în Dunăre.

Izvoarele istorice atribuie momentul înfiinţării cetăţii, de către daci, în epoca Latene (după numele unei plaje de pe malul lacului Neuchatel din Elveţia, unde s-a găsit o aşezare celtică), a două vârstă a fierului (sec. 5-4 î.e.n.).

În anul 102 e.n., Sucidava este cucerită de romani, care o transformă în castru militar. După anul 169, se presupune că a devenit capitala Daciei Malvensis, o divizie financiară a Daciei romane, aici găsindu-se un număr foarte mare de monede din timpul lui Filip Arabul (Philippus Arabs).

Împăratul Constantin cel Mare dispune, în anul 326 e.n., construcţia unui pod peste Dunăre, care lega Sucidava de cetatea Oescus, aflată pe malul drept al Dunării, la gura Iskarului. Podul este considerat a fi cel mai mare pod construit în antichitate, cu o lungime de 2400 m, o lăţime de 15 m şi o înălţime de 20 m, construcţia derulându-se pe parcursul a 2 ani.

Avarii, aliaţi cu slavii, distrug Sucidava în jurul anului 600 e.n., după ce aceasta suferise distrugeri însemnate în anul 245 e.n., când carpii aliaţi cu goţii, atacă foarte puternic provincia romană.

Cetatea se află pe teritoriul satului Celei, în prezent parte integrantă a oraşului Corabia. Denumirea satului Celei provine de la generalul roman Cellius, care, în timpul campaniei de la nord de Dunăre, derulată împotriva barbarilor, şi-a aşezat trupele pe aceste locuri.

Ruinele cetăţii se întind pe o suprafaţă de două hectare. Aici se pot vedea zidurile de apărare cu cele opt turnuri complet dezvelite de săpături. Au fost identificate, de asemenea, băile romane (thermae), o bazilică paleocreștină (secolele V-VI) și străzi pavate.

Atracţia principală a cetăţii este fântâna secretă, o capodoperă inginerească, menită să aprovizioneze cu apă așezarea în timpul asediilor.

Cetatea Romula


Lângă Reşca, la nord de Caracal, pe malul drept al Oltului, se află colonia romană Romula, dezvoltată în secolele II-III pe locul unei mai vechi așezări dacice, Malva. Aşezarea a fost ridicată la rang de Municipium în timpul împăratului Hadrian și la cel de Colonia în timpul lui Septimiu Sever. Aici au fost identificate urme de edificii publice, temple, ateliere, terme, cuptoare de ars cărămida, inscripții şi fragmente de statuete.

În jurul nucleului civil de pe lângă fortificaţie s-a născut, mai apoi, oraşul roman. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă un zid de incintă, care adăpostea zona centrală a oraşului roman. O a doua incită, mai mare, care o cuprindea şi pe cea iniţială, a fost ridicată în anul 248, din ordinul împăratului Philippus Arabs, în urma respingerii invaziei carpilor. La Romula au fost identificate şi mai multe necropole.

Dintre unităţile militare care au staţionat aici, până la ridicarea localităţii la rangul de municipiu, sunt de amintit cohors I Flavia Commagenorum şi numerus Surorum sagittariorum. Odată cu dobândirea rangului de municipiu, unităţile au fost transferate, probabil, într-una din fortificaţiile de pe Olt.

Orașul a fost locuit până în secolele IV-VI. Teritoriul acestuia este greu de stabilit pe teren.

În secolul al XVI-lea, o parte din cărămizile castrului au fost utilizate pentru construirea unei mânăstiri şi a unui turn în proximitatea comunei Reşca, la Hotărani, cu hramul „Soborul Îngerilor”, ctitoria jupânului Mitrea Vornic şi jupânesei Neaga. După ridicare sa, în anul 1588, mânăstirea a fost ocupată de călugări greci aparţinând Mânăstirii Dionisiu de la Sf. Munte.

Istoricul Dionisie Fotino afirma că încă din primele decenii ale secolului XIX pe piaţa Caracalului se vindeau cărămizi de Antina (Romula) cu trei parale bucata. Cezar Bolliac afirma de asemenea că mai toate bisericile şi casele din Caracal s-au făcut din material aduse din Romula.Ajungând la Caracal, marele istoric Nicolae Iorga costata că foarte multe clădiri din oraş au folosit în construcţia lor cărămizi romane de aceeaşi provenienţă.