Dioşti – Satul Regal


La 12 km de Caracal, pe DN 6, către Craiova se află una din cele mai frumoase aşezări ţărăneşti din ţară, satul Dioşti, atestat documentar de aproximativ 500 ani.

Înfăţişarea din prezent a satului este datorată unui incendiu izbucnit în anul 1938. Au fost distruse, atunci, zeci de gospodării. Proporţiile dezastrului l-au impresionat pe regele Carol al II-lea, care, văzând ruinele şi oamenii neajutoraţi, a decis reconstruirea satului.

Fundaţia Regală a acordat imediat fondurile necesare reconstrucţiei. S-a hotărât ca noua aşezare, Uliţa Morii,o uliţă lungă de aproape un kilometru, să aibă numai gospodării cu arhitectură tradiţională românească.

Au fost aduşi meşteri de pe tot cuprinsul judeţului Romanaţi pentru a construi, bucată cu bucată, 26 de gospodării, cu toate cele necesare: locuinţa (care, în funcţie de numărul odăilor, era de trei tipuri: cu trei camere, cinci şi şase), cu pridvor din lemn sculptat, cu beciul aşezat în faţa casei, cu un fel de foişor deasupra, grajdul pentru animale, pătulul, fântâna, la poartă, între două gospodării, livada, grădina de zarzavat, cea de flori şi dependinţele.

Lucrările au fost supravegheate de către arhitecţii Focşa şi Gusti. La sfârşitul reconstrucţiei, a luat naştere un aşezământ nou, cu gospodării ordonate, centru civic, primărie, şcoală, biserică, grup social-cultural, post de jandarmi.

Uliţa Morii este, în prezent, unul dintre cele mai frumoase locuri cu specific tradiţional românesc din ţară. Câteva din gospodăriile sale, care au rămas intacte, au fost mutate la Muzeul Satului, în Bucureşti.

Uliţa Morii se află la intrarea în Dioşti, făcând legătura cu drumul naţional. Vă aşteaptă să vă abateţi din călătorie, pentru câteva minute, pentru a o vizita.

Monografia „Dioştii, pagini de istorie”, scrisă de Mihai Bălăianu, cuprinde 18 volume, însumând 5161 de pagini, fiind întocmită pe baza a 17.500 de documente originale, referitoare la comuna Dioşti, dar şi la alte 178 de localităţi din Oltenia, cu care dioştenii au avut legături.

Prin valoarea şi anvergura sa, este singura de acest gen din lume, oficialităţile române propunând introducerea monografiei în Cartea Recordurilor.

 

Anunțuri

Pictorul Sabin Bălaşa


„Locuiesc în abis şi pictez ceea ce văd cu mintea, căci pentru mine arta este viziune.” – Sabin Bălaşa

Sabin Bălaşa s-a născut la Dobriceni, în Romanaţi, la 17 iunie 1932, absolvind cu succes Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București în 1955, cursurile Academiei de Limbă și Cultură Italiană „Siena” în 1965 şi cursurile Academiei de Pictură din Perugia în 1966, fiind legat spiritual de Italia, pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite premii, dar și pentru a picta.

S-a simţit ca acasă la Iaşi, unde a realizat între 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza, motiv pentru care declara, cu umor, că este „moldovean de origine oltean”.

În creaţia sa, a pornit de la ideea că arta şi viaţa comunică între ele în permanenţă, fiind vorba de o relaţie specifică, relaţia omului cu Universul, prin care se dezleagă destinul acestuia de existenţa în sine. A refuzat spaţiul închis, interiorul unei camere, deoarece îi limita libertatea de gândire şi îi neutraliza spiritul.

Deşi cunoscut ca pictor al perioadei comuniste, deoarece puternicii epocii  i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu, Sabin Bălașa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane și seceri, iar opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului.

A avut o activitate impresionantă atât în domeniul picturii, artei monumentale, ilustraţiei de carte şi filmului de animaţie, făcând parte din numeroase jurii internaţionale, cât şi în domeniul publicistic, opera sa scrisă conţinând 3 romane şi numeroase articole şi eseuri în presa scrisă.

Filme de pictură animată (autor şi regizor):

  • „Picătura” (1966)
  • „Orașul” (1967)
  • „Valul” (1968)
  • „Pasărea Phoenix” (1968)
  • „Fascinație” (1969)
  • „Întoarcere în viitor” (1971)
  • „Galaxia” (1973)
  • „Odă” (1975)
  • „Exodul spre lumină” (1979)

Picturi murale:

  • „Aspirație” 380/546 cm
  • „Omagiu întemeietorilor” 372/471 cm
  • „Amfiteatru” 452/400 cm
  • „Generații” 452/379 cm
  • „Triumful vieții” 420/249 cm
  • „Dezastrul atomic” 420/249 cm
  • „Icar” 422/248 cm
  • „Prometeu” 417/247 cm
  • „Exodul spre lumină” 416/247 cm
  • „Ștefan cel Mare” 419/250 cm
  • „Moldova” 430/265 cm
  • „Luceafărul” – triptic (429/267 cm, 430/267 cm, 431/269 cm)
  • „Legenda Meșterului Manole” 432/268 cm
  • „Nunta Cosmică” 431/268 cm
  • „Legenda Dochiei” 429/268 cm
  • „Străbunii” 433/268 cm
  • „Galaxia Iubirii” 1080/466 cm
  • „Războinicii”
  • „Hora”
  • „Nunta Cosmică (Miorița)”
  • „Geneza”
  • „Feerie”

Expoziții personale:

  • 1978, Roma
  • 1980, Roma
  • 1982, Stockholm
  • 1982, București, Muzeul național de Artă,
  • 1985, Kerkera (Grecia)
  • 1988, Moscova, Tbilisi și alte capitale ale statelor fostei URSS
  • 1992, București
  • 1994, Israel
  • 2000, București, World Trade Center
  • 2002, Iaşi, Univ. Al. I. Cuza
  • 2005, București

Romane:

  • „Deșertul Albastru”, roman, 1996
  • „Exodul spre Lumină”, roman, 2002
  • „Democrație în Oglinzi”, roman, 2006

Sabin Bălașa s-a stins din viață în data de 1 aprilie 2008, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Surse: Fiii Romanaţiului (1996), Wikipedia

Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

Cultura Vădastra


Vădastra este un sat din Romanaţi (actualul judeţ Olt), în Câmpia de Sud, al cărui nume este cunoscut datorită culturii arheologice care i-a dat numele – Cultura Vădastra, ce datează din neolitic.

Numele localităţii a ieşit din anonimat, după 1871, odată cu efectuarea primelor săpături arheologice şi cu publicarea descoperirilor prilejuite de acestea.

Vădastra a fost locuită în preistorie, în paleoliticul superior, în neolitic, în perioada de trecere spre epoca bronzului şi în epoca fierului.  Există urme de locuire atât din timpul geto-dacilor, cât şi din perioada romană.

Ceramica este de cea mai mare importanţă în rândul izvoarelor arheologice, pentru a caracteriza o cultură, o aşezare, nivelul de civilizaţie, la un moment dat. La Vădastra, ceramica este în cantitate mare şi predominant în stare fragmentară.

Cojocul şi ceramica de Vădastra se constituie în adevărate mărturii ale păstrării modului de viaţă al societăţii tradiţionale, comunităţi preponderent agricole şi practicante ale unor meşteşuguri casnice. Există, în acest sens, argumente care susţin că elementele de decor de pe ceramica şi cojocul de Vădastra sunt contemporane culturii Vădastra, adică aproximativ 6000 de ani.

Olarii culturii Vădastra au lăsat cele mai desăvârşite complexe de ceramică excizată şi încrustată masiv cu substanţă albă, constituindu-se, alături de cultura Cucuteni, în cea mai înaltă expresie a artei decorative a ceramicii din tot neoliticul european.

Sursa: Cojocul şi ceramica de Vădastra – Dumitru Liceanu şi Ionel Cococi

Arheoparcul de la Drăgăneşti-Olt


În cadrul Muzeului Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt, a fost finalizat, pe 18 septembrie 2010, un proiect unic în Europa. Acesta a constat în reconstituirea unui sat după tipul aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost descoperite la Drăgăneşti.

Satul neolitic este format din şase colibe, de mărime naturală, ridicate în aer liber, pe un teren împrejmuit cu un şant de apărare şi gard din nuiele împletite. Intrarea se face pe o punte din lemn. Fiecare colibă este reprezentativă pentru o îndeletnicire specifică vremurilor respective: agricultură, pescuit, olărit etc. . Colibele deţin, în interior, obiecte neolitice sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice, mese, altare de cult, unelte pentru gospodărie şi practicarea diferitelor ocupaţii.

În cadrul arheoparcului este reliefat modul de viaţă al unei populaţii care a trăit acum cinci mii de ani î.e.n., populaţie care avea obiceiul să se aşeze în zonele inundabile, pe nişte mici insule, care, odată cu trecerea timpului, s-au transformat într-un fel de măguri sau teluri.

La început, comunităţile respective erau mici, pe telurile respective găsindu-se numai trei-cinci colibe. Casele erau construite din trestie împletită şi pari bătuţi în pământ, iar printre împletituri se punea pământ. Între case, se construia şi o locuinţă-lacustră, unde îşi ţineau proviziile.

Colibele erau dese, iar uliţele (calea principală) nu erau mai mari de doi metri, uneori colibele fiind lipite una de cealaltă. Construcţiile erau joase, pentru că înălţimea oamenilor nu depăşea 1,50-1,60 m. Casele nu aveau tavane, dar erau bine căptuşite la interior. Fiecare colibă avea vatră, cuptor, laviţă, iar patul era construit din pământ ridicat, peste care aşezau piei sau rogojină.

Arheoparcul, ce seamănă cu o uliţă de la sat, va fi inclus într-un circuit turistic care va cuprinde alte obiective de interes cultural din judeţul Olt.

 

Ceramica de Oboga


Comuna Oboga, situată în imediata vecinătate a oraşului Balş, a reprezentat, pentru o lungă perioadă de timp, unul din principalele centre de ceramică din România, fiind renumită cândva pentru vasele din ceramică realizate manual. Epoca de maximă înflorire a centrului de la Oboga a fost sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Prezenţa cuptoarelor olarilor este atât de discretă, încât fără ajutorul sătenilor n-ai reuşi să-i identifici decât după numărul mare de farfurii de pământ împrăştiate prin bătătură, din care păsările din curte se alimentează cu boabe de grâu şi porumb sau apă.

În Oboga se face atât ceramică smălțuită, cât și nesmălțuită. Se lucrează taiere (farfurii întinse), străchini, căni de apă, de vin, putine, tămâielnițe, castroane, sacsii, borcane pentru păstrarea alimentelor, ploști, servicii de țuică și cafea, jucării, figurine, ulcioare de nuntă cu reprezentări zoomorfe și avimorfe, și chiar vase antropomorfe, asemănătoare cu cele preistorice.

În munca lor, meșterii olari din Oboga folosesc exclusiv uneltele de tradiție veche: cornul de vită, cu ajutorul căruia se decorează vasele, plotogul (o bucățică din piele, cu care este netezită marginea vaselor), fichiașul din lemn (folosit la finisarea vaselor în partea exterioară), titirezul (o unealtă din lemn, cu ajutorul căreia este încrețită marginea taierelor), pana de gâscă și paiul (utilizate pentru a realiza un decor foarte fin), țâțarul (unealta cu care se face țâța la ulcioare).

Pentru arderea ceramicii, în Oboga se utilizează un tip de cuptor cu vatra organizată ca o masă, având două guri de foc și marginile dinspre guri ale vetrei tăiate oblic.

Cu trecerea anilor, atelierele din gospodăriile oamenilor s-au închis rând pe rând. Tinerii au plecat în străinătate sau în oraş, unde câştigă mai mult decât din vânzarea oalelor şi străchinilor din lut.

În prezent, în Oboga au mai rămas doar câţiva olari care se străduiesc să ducă mai departe tradiţia, fiind conştienţi de faptul că nu vor mai avea cui să lase tainele acestui meşteşug.

Bordeiul – Locuinţă Tradiţională din Oltenia


Bordeiul, cel mai vechi tip de locuinţă, de sorginte neolitică, a fost răspândit, în Evul Mediu, în toată Europa.

Bordeiul reprezintă un tip de locuinţă semiîngropată, construită din lemn de stejar, având în plan patru încăperi (cel din Castranova, judeţul Dolj), respectiv trei încăperi (cel din Drăghiceni, judeţul Olt).

Clima aspră, cu vânturi puternice şi mari diferenţe de temperatură între vară şi iarnă, apoi incursiunile turceşti făcute la nord de Dunăre, secole de-a rândul, şi, nu în ultimul rând, tradiţia, au fost condiţiile care au perpetuat exemplare din acest tip de locuinţă în partea sudică a României, în Oltenia, până în prima jumătate a secolului XX.

La intrarea în bordei, se disting doi „cosorobi”, cu capetele exterioare sculptate în formă de cal, care au rolul de protejare a locuinţei de duhurile rele.

Prin păstrarea unei tehnici constructive străvechi, ca şi prin universul de viaţă pe care-l prezintă, bordeiul se constituie în mărturia unei mari valori istorice, sociale şi culturale.

Puteţi vizita acest tip de locuinţă la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, sau la Caracal, în cadrul Complexului Memorial „Iancu Jianu”.

Fotografii realizate la Muzeul Satului din Bucureşti