2012 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

4,329 films were submitted to the 2012 Cannes Film Festival. This blog had 15,000 views in 2012. If each view were a film, this blog would power 3 Film Festivals

Click here to see the complete report.

Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

A part of Oltenia


Căluiul – Mânăstirea Fraţilor Buzeşti


Figuri legendare, Buzeştii sunt o veche şi puternică familie din Cepturoaia (în prezent comuna Iancu Jianu, judeţul Olt), de pe malul Olteţului.

Preda, Radu şi Stroe, „muşchetarii” lui Mihai Viteazul, se aflau în permanenţă în preajma domnitorului, formând o veritabilă gardă personală. Deseori, erau trimişi de către voievod în bătălii importante, acesta cunoscându-le vitejia.

Devotamentul manifestat de către cei trei fraţi, pentru Mihai Viteazul, este ilustrat de povestea bătăliei cu turcii de la Vidin, în care domnitorul este încolţit de o ceată de turci, unul dintre ei repezindu-se cu suliţa spre pieptul voievodului. Nescăpându-l din ochi pe Mihai, Preda şi Stroe intervin rapid, îl decapitează pe turc şi îi îndepărtează pe ceilalţi.

La 3 km de comuna Iancu Jianu se află Mânăstirea Călui (ctitorie a familiei Buzeştilor), aici fiind înmormântaţi Preda şi Radu Buzescu. Pe Stroe îl găsim la biserica din Stăneşti, jud. Vâlcea.

„Au venit dinspre Craiova, un domn vestit, Mihaiu Viteazul, cu boierii Buzeşti, cu Baba Novac, cu Popa Stoica din Farcaş şi alţi generali viteji. Mergând pe vâlceaua dintre dealurile Braşovul şi Pietrosul, au găsit un tăpşan, unde au descălecat de pe cai şi s-au sfătuit cum sa bată pe tătari. În timpul sfatului, Bălan, calul lui Mihaiu, a nechezat şi, lovind cu copita în pământ, a ieşit un izvor. Preda Buzescu a spus Domnitorului: <<Doamne, de voiu trăi, voiu ridica o mânăstire şi voiu aşeza vatră de sat în acest loc>>. Tătarii fiind învinşi, Preda s-a ţinut de cuvânt. A pus de s-a zidit mânastirea şi s-au dus clăcaşi în jurul ei. Şi satul şi mânăstirea s-au numit Căluiu, de la vorba cal.” – Legendă culeasă din popor despre ctitorirea Mânăstirii Călui

Mânăstirea Călui datează din secolul al XVI-lea, fiind ctitoria jupânilor Vladul Ban (bunicul Fraţilor Buzescu), Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). Mânăstirea este ridicată într-un loc prielnic creşterii albinelor, ascuns între păduri, departe de iscoadele duşmane în vremurile zbuciumate ale stăpânirii turceşti, loc de reculegere sau exil pentru boieri, refugiu pentru jupâniţe şi odrasle în vremuri tulburi.

O filă din istoria Ţării Româneşti aşteaptă să fie redescoperită la Mânăstirea Călui, în Romanaţi.

Surse: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928; Fiii Romanaţiului, 1996

Clipul Asociaţiei Noastre


Mânăstirea Brâncoveni


La aproximativ 20 de km de Caracal, un indicator ne îndeamnă să părăsim şoseaua naţională. Dincolo de livada de meri, drumul coboară, dezvăluind un peisaj neaşteptat care găzduieşte de secole Mânăstirea Brâncoveni.

Boierii Craioveşti pun bazele aşezării în anul 1494, urmând ca jupâniţa Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, să construiască în 1570 o bisericuţă din lemn. Între 1634-1640, Matei Basarab şi Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, adaugă zidurile de apărare, turnul clopotniţă şi chiliile, realizând o veritabilă fortareaţă medievală.

Aici şi-a petrecut copilăria domnitorul Constantin Brâncoveanu, recunoscut pentru lunga sa domnie şi pentru credinţa neclintită de care a dat dovadă în faţa eşafodului turcesc, reprezentând totodată locul de veci pentru familia Brâncovenilor.

Mânăstirea a fost în mai multe rânduri ocupată de trupe străine în timpul războaielor austro-turce şi ruso-turce. Între anii 1721-1727, a fost tranformată în cazarmă austriacă.

În timpul curentului revoluţioar din 1821, mânăstirea a constituit locul de întâlnire dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu şi haiducii conduşi de Iancu Jianu, oastea plecând de aici către Bucureşti.

Locurile sunt legate şi de Revoluţia de la 1848, în pridvorul bisericii fiind înmormântat preotul Radu Şapcă din Celei, cunoscut ca Popa Şapcă, ultimul stareţ al mânăstirii, membru al Guvernului Provizoriu de la Islaz din 1848.

Biserica mare a mânăstirii, construită în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, cu pridvorul deschis, susţinut de opt coloane din piatră. Uşile masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziţie minuţios compartimentată şi un modelaj bogat şi de mare rafinament, au fost sculptate de meşterul italian Giorgio Pesena Levin. Pictura acesteia, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă, a fost realizată de meşterii Şcolii de la Hurezi. Interiorul bisericii adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, îmbrăcată în argint.

În fostele case domneşti s-a amenajat muzeul mânăstirii, iar în lapidariumul aflat în fostele beciuri domneşti au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici şi mânăstiri demolate în Bucureşti, înainte de 1989.

În muzeu se păstrează coloanele mânăstirii Văcăreşti, icoane din secolul al XVIII-lea, pietrele funerare ale lui Ghica Vodă şi Barbu Văcărescu.

În prezent, mânăstirea de maici poartă hramul Sfântului Nicolae. Merită să descoperiţi istoria, liniştea, aerul tare şi izvorul tămăduitor, venind la Brâncoveni.