Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

Reclame

Căluiul – Mânăstirea Fraţilor Buzeşti


Figuri legendare, Buzeştii sunt o veche şi puternică familie din Cepturoaia (în prezent comuna Iancu Jianu, judeţul Olt), de pe malul Olteţului.

Preda, Radu şi Stroe, „muşchetarii” lui Mihai Viteazul, se aflau în permanenţă în preajma domnitorului, formând o veritabilă gardă personală. Deseori, erau trimişi de către voievod în bătălii importante, acesta cunoscându-le vitejia.

Devotamentul manifestat de către cei trei fraţi, pentru Mihai Viteazul, este ilustrat de povestea bătăliei cu turcii de la Vidin, în care domnitorul este încolţit de o ceată de turci, unul dintre ei repezindu-se cu suliţa spre pieptul voievodului. Nescăpându-l din ochi pe Mihai, Preda şi Stroe intervin rapid, îl decapitează pe turc şi îi îndepărtează pe ceilalţi.

La 3 km de comuna Iancu Jianu se află Mânăstirea Călui (ctitorie a familiei Buzeştilor), aici fiind înmormântaţi Preda şi Radu Buzescu. Pe Stroe îl găsim la biserica din Stăneşti, jud. Vâlcea.

„Au venit dinspre Craiova, un domn vestit, Mihaiu Viteazul, cu boierii Buzeşti, cu Baba Novac, cu Popa Stoica din Farcaş şi alţi generali viteji. Mergând pe vâlceaua dintre dealurile Braşovul şi Pietrosul, au găsit un tăpşan, unde au descălecat de pe cai şi s-au sfătuit cum sa bată pe tătari. În timpul sfatului, Bălan, calul lui Mihaiu, a nechezat şi, lovind cu copita în pământ, a ieşit un izvor. Preda Buzescu a spus Domnitorului: <<Doamne, de voiu trăi, voiu ridica o mânăstire şi voiu aşeza vatră de sat în acest loc>>. Tătarii fiind învinşi, Preda s-a ţinut de cuvânt. A pus de s-a zidit mânastirea şi s-au dus clăcaşi în jurul ei. Şi satul şi mânăstirea s-au numit Căluiu, de la vorba cal.” – Legendă culeasă din popor despre ctitorirea Mânăstirii Călui

Mânăstirea Călui datează din secolul al XVI-lea, fiind ctitoria jupânilor Vladul Ban (bunicul Fraţilor Buzescu), Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). Mânăstirea este ridicată într-un loc prielnic creşterii albinelor, ascuns între păduri, departe de iscoadele duşmane în vremurile zbuciumate ale stăpânirii turceşti, loc de reculegere sau exil pentru boieri, refugiu pentru jupâniţe şi odrasle în vremuri tulburi.

O filă din istoria Ţării Româneşti aşteaptă să fie redescoperită la Mânăstirea Călui, în Romanaţi.

Surse: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928; Fiii Romanaţiului, 1996