2012 in review


The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

4,329 films were submitted to the 2012 Cannes Film Festival. This blog had 15,000 views in 2012. If each view were a film, this blog would power 3 Film Festivals

Click here to see the complete report.

Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

Corabia – Vechiul Port


Această prezentare necesită JavaScript.

Proclamaţia de la Islaz


Eram băeţandru de 15 ani, când ne-am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i-am uitat. S-au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m-apucai să spui, tot satul s-a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le-au dat foc, apoi s-au dus” – 1928, Anton Alexandrescu – casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și CostacheRomanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti, ordonă paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că, atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera,cît și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi, erau de partea revoluționarilor.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească țara, plecând apoi în Transilvania.

În anul 1969, în centrul Islazului, se ridică monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz, 1848.

Dacii la Sucidava


Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati – pletoşii. Dacii nobili – tarabostes şi pileati – purtau o căciulă de lână (pileum), ca semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată.

Femeile dace aveau o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna cu portul popular românesc.

Iată-l pe plugarul get ieşind din bordei în zorii zilei, pregătindu-se pentru muncă. Îşi înjugă boii la plugul cu brăzdar de corn şi începe să are sau retează spicele bogate cu coasa. Apoi porneşte în pădure, cu toporul de fier la brâu, să abată vreun copac falnic trebuitor pentru barca de pescuit.

Copiii mână vitele la păşune şi pun la cale jocuri de-a războiul, mânuind săbii de lemn imitate după cele de fier ale părinţilor sau trăgând cu săgeţi din arcuri miniaturale.

Femeia a rămas acasă, a aprins focul pe vatra din mijlocul bordeiului şi fumul se înalţă prin deschizătura rotundă lăsată în acoperişul din paie, stuf sau şindrilă. Din groapa cu provizii, scoate câţiva pumni de boabe de grâu pe care le macină pe o lespede mare de piatră, zdrobindu-le cu o piatră mai mică, apoi le pune la fiert într-o oală grosolană de lut. Azi, mâncarea va fi mai bogată. Bărbaţii casei au plecat la vânătoare şi la pescuit şi se vor întoarce, curând, cu tolba şi năvodul pline.

Fiica cea mare îşi priveşte chipul într-o oglindă din bronz, cumpărată la ultimul târg de la un negustor grec. Îşi admiră mărgelele de pastă sticloasă cu ornament, inelele de tâmplă din bronz, cu unul din capete terminat într-un cap schematic de şarpe.

Un nobil dac, fruntaş al comunităţii a ieşit dintr-o locuinţă mai mare şi mai arătoasă decât celelalte. Bărbatul poartă o manta din stofă scumpă, grecească, prinsă pe umeri cu o fibulă de fier lucitor. O spadă scurtă de fier îi atârnă la cingătoare. Nevasta poartă podoabe scumpe: inele şi cercei de argint, cu capete conice, brăţară ornamentată cu bobiţe de bronz.

Nu pleacă la lucru, căci alţii muncesc pentru el. Împreună cu soaţa se îndreaptă către locul unde un neguţător grec şi-a desfăcut marfa. Îi însoţeşte un sclav care va trebui să poarte marfa cumpărată.

Târguiesc de la un neguţător o amforă de vin aromat de Chios, alta plină cu untdelemn de măsline, câteva vase împodobite cu figuri roşii. În schimb vor da blănuri şi grâne.

Soarele apune. În depărtare, Dunărea se colorează în nuanţe sângerii, scurgându-se lin către răsărit.

Cetatea Sucidava


Sucidava a fost o aşezare geto-dacică, pe malul stâng al Dunării, aparţinând sucilor, denumire atribuită dacilor ce locuiau la gurile de vărsare ale râului Olt în Dunăre.

Izvoarele istorice atribuie momentul înfiinţării cetăţii, de către daci, în epoca Latene (după numele unei plaje de pe malul lacului Neuchatel din Elveţia, unde s-a găsit o aşezare celtică), a două vârstă a fierului (sec. 5-4 î.e.n.).

În anul 102 e.n., Sucidava este cucerită de romani, care o transformă în castru militar. După anul 169, se presupune că a devenit capitala Daciei Malvensis, o divizie financiară a Daciei romane, aici găsindu-se un număr foarte mare de monede din timpul lui Filip Arabul (Philippus Arabs).

Împăratul Constantin cel Mare dispune, în anul 326 e.n., construcţia unui pod peste Dunăre, care lega Sucidava de cetatea Oescus, aflată pe malul drept al Dunării, la gura Iskarului. Podul este considerat a fi cel mai mare pod construit în antichitate, cu o lungime de 2400 m, o lăţime de 15 m şi o înălţime de 20 m, construcţia derulându-se pe parcursul a 2 ani.

Avarii, aliaţi cu slavii, distrug Sucidava în jurul anului 600 e.n., după ce aceasta suferise distrugeri însemnate în anul 245 e.n., când carpii aliaţi cu goţii, atacă foarte puternic provincia romană.

Cetatea se află pe teritoriul satului Celei, în prezent parte integrantă a oraşului Corabia. Denumirea satului Celei provine de la generalul roman Cellius, care, în timpul campaniei de la nord de Dunăre, derulată împotriva barbarilor, şi-a aşezat trupele pe aceste locuri.

Ruinele cetăţii se întind pe o suprafaţă de două hectare. Aici se pot vedea zidurile de apărare cu cele opt turnuri complet dezvelite de săpături. Au fost identificate, de asemenea, băile romane (thermae), o bazilică paleocreștină (secolele V-VI) și străzi pavate.

Atracţia principală a cetăţii este fântâna secretă, o capodoperă inginerească, menită să aprovizioneze cu apă așezarea în timpul asediilor.

Siliştioara – Începutul Războiului de Independenţă


În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, aflat la conducerea Ministerului de Externe, susţinea discursul premergător dobândirii independenţei, în faţa Adunării Deputaţilor: „Trebuie să dovedim că reclamăm independenţa pentru că şi noi, ca naţiune, avem dreptul să trăim cu viaţ

a noastră. Când toată Europa predică simţimintele de justiţie, este cu drept ca aceste simţiminte să se răspândească şi asupra noastră şi să ne lase să trăim cu viaţa noastră proprie, răspunzând numai pentru greşelele noastre şi primind chiar pedepse pentru greşelele noastre, iar nu pentru ale altora”.

Cu câteva luni mai târziu, în ziua de 12 august 1877, la Siliştioara, lângă Corabia, domnitorul Carol I îşi îmbărbăta oastea: „Începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor !”.

În aceeaşi zi, Regimentul al 10-lea şi al 12-lea de dorobanţi, Regimentul al 8-lea de linie, o baterie din Regimentul al 3-lea de artilerie şi un escadron din Regimentul al 2-lea de roşiori treceau Dunărea pe plute, pe pontoane, prin bărci, ajutaţi de şalupele cu vapor „Bucur” şi „Rândunica”.

În data de 20 august 1877, a fost terminat podul de la Siliştioara, trecând astfel Dunărea şi diviziunea de rezervă.

În zilele următoare, armata română a înaintat de pe Valea Iskerului pe Valea Vidului, spre Plevna.

În seara de 25 august, Diviziunea a 4-a era la Verbiţa, în faţa Griviţei, iar Divizia a 3-a la Kalişovaţ, în spatele celeilalte.

Noaptea era întunecată, inimile începeau să bată. Şuiera un vânt subţire dinspre lagărul turcesc. Ofiţerii din corturi trăgeau cu urechea. Somnul nu se prindea de mulţi: ţara, rămasă în urmă cu simpatii şi interese omeneşti; duşmanul, împlântat înainte, cu chemările gloriei sau cu veşnicia morţii. A doua zi, un iad de fum, de foc, de schije aprinse, de huiet şi de cutremur se dezlănţui.

Rând pe rând, au fost cucerite redutele Plevna, Griviţa, Rahova, Smârdan şi Vidin.

Suntem independenţi !

Monumentul de la Siliştioara reprezintă mărturia neatârnării poporului nostru, pentru timpurile ce vor veni.

Sursa: Românii la 1877, Bucureşti, Ed. Ion Creangă