Pictorul Sabin Bălaşa


„Locuiesc în abis şi pictez ceea ce văd cu mintea, căci pentru mine arta este viziune.” – Sabin Bălaşa

Sabin Bălaşa s-a născut la Dobriceni, în Romanaţi, la 17 iunie 1932, absolvind cu succes Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București în 1955, cursurile Academiei de Limbă și Cultură Italiană „Siena” în 1965 şi cursurile Academiei de Pictură din Perugia în 1966, fiind legat spiritual de Italia, pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite premii, dar și pentru a picta.

S-a simţit ca acasă la Iaşi, unde a realizat între 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza, motiv pentru care declara, cu umor, că este „moldovean de origine oltean”.

În creaţia sa, a pornit de la ideea că arta şi viaţa comunică între ele în permanenţă, fiind vorba de o relaţie specifică, relaţia omului cu Universul, prin care se dezleagă destinul acestuia de existenţa în sine. A refuzat spaţiul închis, interiorul unei camere, deoarece îi limita libertatea de gândire şi îi neutraliza spiritul.

Deşi cunoscut ca pictor al perioadei comuniste, deoarece puternicii epocii  i-au comandat şi i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu, Sabin Bălașa n-a pictat niciodată tractoare, ciocane și seceri, iar opera sa nu s-a încadrat în rigorile ideologice ale comunismului.

A avut o activitate impresionantă atât în domeniul picturii, artei monumentale, ilustraţiei de carte şi filmului de animaţie, făcând parte din numeroase jurii internaţionale, cât şi în domeniul publicistic, opera sa scrisă conţinând 3 romane şi numeroase articole şi eseuri în presa scrisă.

Filme de pictură animată (autor şi regizor):

  • „Picătura” (1966)
  • „Orașul” (1967)
  • „Valul” (1968)
  • „Pasărea Phoenix” (1968)
  • „Fascinație” (1969)
  • „Întoarcere în viitor” (1971)
  • „Galaxia” (1973)
  • „Odă” (1975)
  • „Exodul spre lumină” (1979)

Picturi murale:

  • „Aspirație” 380/546 cm
  • „Omagiu întemeietorilor” 372/471 cm
  • „Amfiteatru” 452/400 cm
  • „Generații” 452/379 cm
  • „Triumful vieții” 420/249 cm
  • „Dezastrul atomic” 420/249 cm
  • „Icar” 422/248 cm
  • „Prometeu” 417/247 cm
  • „Exodul spre lumină” 416/247 cm
  • „Ștefan cel Mare” 419/250 cm
  • „Moldova” 430/265 cm
  • „Luceafărul” – triptic (429/267 cm, 430/267 cm, 431/269 cm)
  • „Legenda Meșterului Manole” 432/268 cm
  • „Nunta Cosmică” 431/268 cm
  • „Legenda Dochiei” 429/268 cm
  • „Străbunii” 433/268 cm
  • „Galaxia Iubirii” 1080/466 cm
  • „Războinicii”
  • „Hora”
  • „Nunta Cosmică (Miorița)”
  • „Geneza”
  • „Feerie”

Expoziții personale:

  • 1978, Roma
  • 1980, Roma
  • 1982, Stockholm
  • 1982, București, Muzeul național de Artă,
  • 1985, Kerkera (Grecia)
  • 1988, Moscova, Tbilisi și alte capitale ale statelor fostei URSS
  • 1992, București
  • 1994, Israel
  • 2000, București, World Trade Center
  • 2002, Iaşi, Univ. Al. I. Cuza
  • 2005, București

Romane:

  • „Deșertul Albastru”, roman, 1996
  • „Exodul spre Lumină”, roman, 2002
  • „Democrație în Oglinzi”, roman, 2006

Sabin Bălașa s-a stins din viață în data de 1 aprilie 2008, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Surse: Fiii Romanaţiului (1996), Wikipedia

Anunțuri

Popa Radu Şapcă


„Popa Radu Şapcă este din neamul Şăpculeştilor. (…) Când s-a făcut revoluţia la 1848, pleca popa de la Izlaz spre Dăbuleni, pe marginea Oltului la deal ca să strângă oamenii la sobor. Când s-au strâns oamenii la sobor, le-au spus cari erau mai mari, acolo la Izlaz să facă revoluţie.” – Monografia Judeţului Romanaţi

Popa Radu Șapcă a fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Celei, localitate lângă portul Corabia (1834), haiduc și revoluționar, unul din organizatorii Marii Adunări populare de la Izlaz, din 1848. Cu el se încheie epoca haiducilor și pandurilor celebri din Oltenia.

În 1848, după ce a auzit că, la Bucureşti, mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea stăpânirii fanariote, Popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, Popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare.

Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Izlaz, din apropierea Dunării.

În ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Datorită zelului şi devotamentului său, Popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al Guvernului Provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu.

După înăbușirea revoluției, la 29 octombrie 1848 a fost arestat pentru participarea la evenimente şi închis la Văcăreşti, surghiunit pentru 2 ani la Sf. Munte Athos şi mutat la Bursa cu majoritatea revoluţionarilor (1849-1853).

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit, cu foarte mare greutate, să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

În 1856 s-a reîntors în ţară, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza la numit preot curator la Râmnicu Vâlcea, apoi, datorită lui Dimitrie Bolintineanu, la Mânăstirea Hotărani din Romanaţi, situată la 12 km de oraşul Caracal, apoi curator la Mânăstirea Brâncoveni, unde este înmormântat.

La doi paşi de Cetatea Sucidava, într-un un mic părculeţ, se află bustul lui Popa Radu Şapcă, care indică locul în care s-a aflat bordeiul acestuia, în faţa căruia s-a strâns Guvernul Provizoriu de la 1848.

Căluiul – Mânăstirea Fraţilor Buzeşti


Figuri legendare, Buzeştii sunt o veche şi puternică familie din Cepturoaia (în prezent comuna Iancu Jianu, judeţul Olt), de pe malul Olteţului.

Preda, Radu şi Stroe, „muşchetarii” lui Mihai Viteazul, se aflau în permanenţă în preajma domnitorului, formând o veritabilă gardă personală. Deseori, erau trimişi de către voievod în bătălii importante, acesta cunoscându-le vitejia.

Devotamentul manifestat de către cei trei fraţi, pentru Mihai Viteazul, este ilustrat de povestea bătăliei cu turcii de la Vidin, în care domnitorul este încolţit de o ceată de turci, unul dintre ei repezindu-se cu suliţa spre pieptul voievodului. Nescăpându-l din ochi pe Mihai, Preda şi Stroe intervin rapid, îl decapitează pe turc şi îi îndepărtează pe ceilalţi.

La 3 km de comuna Iancu Jianu se află Mânăstirea Călui (ctitorie a familiei Buzeştilor), aici fiind înmormântaţi Preda şi Radu Buzescu. Pe Stroe îl găsim la biserica din Stăneşti, jud. Vâlcea.

„Au venit dinspre Craiova, un domn vestit, Mihaiu Viteazul, cu boierii Buzeşti, cu Baba Novac, cu Popa Stoica din Farcaş şi alţi generali viteji. Mergând pe vâlceaua dintre dealurile Braşovul şi Pietrosul, au găsit un tăpşan, unde au descălecat de pe cai şi s-au sfătuit cum sa bată pe tătari. În timpul sfatului, Bălan, calul lui Mihaiu, a nechezat şi, lovind cu copita în pământ, a ieşit un izvor. Preda Buzescu a spus Domnitorului: <<Doamne, de voiu trăi, voiu ridica o mânăstire şi voiu aşeza vatră de sat în acest loc>>. Tătarii fiind învinşi, Preda s-a ţinut de cuvânt. A pus de s-a zidit mânastirea şi s-au dus clăcaşi în jurul ei. Şi satul şi mânăstirea s-au numit Căluiu, de la vorba cal.” – Legendă culeasă din popor despre ctitorirea Mânăstirii Călui

Mânăstirea Călui datează din secolul al XVI-lea, fiind ctitoria jupânilor Vladul Ban (bunicul Fraţilor Buzescu), Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). Mânăstirea este ridicată într-un loc prielnic creşterii albinelor, ascuns între păduri, departe de iscoadele duşmane în vremurile zbuciumate ale stăpânirii turceşti, loc de reculegere sau exil pentru boieri, refugiu pentru jupâniţe şi odrasle în vremuri tulburi.

O filă din istoria Ţării Româneşti aşteaptă să fie redescoperită la Mânăstirea Călui, în Romanaţi.

Surse: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928; Fiii Romanaţiului, 1996

Curtea Domnească din Caracal


După amiazi, plecând din nou, am ajuns la un mare oraș de târg, Caracal, în care se află un frumos castel, zidit de Matei Voievod, puțin înainte de a muri. E înconjurat cu ziduri de lemn, cuprinzând o vie întinsă și o biserică de piatră, la care duce o cărare dela case” – Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române, 1653-1658

Biserica Domnească face parte din ansamblul de clădiri al Curţii Domneşti, ridicată de Voievodul Mihai Viteazul, în Caracal, la sfârşitul secolului al XVI-lea, cu scopul de a supraveghea cele 23 de sate cu moşiile lor din Romanaţi, pe care le cumpărase ca mare postelnic şi mare ban al Craiovei. Domnitorul locuia la această curte, de unde a emis chiar şi unele documente.

Din complexul de clădiri al Curţii Domneşti făceau parte: un castel, un turn de observaţie, Biserica Domnească şi localul Şcolii de Băieţi, înconjurate de un zid de cărămidă.

Curtea Domnească din Caracal a suferit modificări în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.

Astăzi, din vechea Curte Domnească se mai păstrează Biserica Domnească, Şcoala de Băieţi şi o parte a zidului de împrejmuire, restaurat de Muzeul Romanaţiului, celelalte edificii fiind demolate cu prilejul unor lucrări de modernizare întreprinse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Curtea Domnească este situată în centrul Caracalului, la poalele Dealului Potrosenilor, între Teatrul Naţional, Teatrul de Vară şi Parcul „Constantin Poroineanu”.

Surse:  Haiducul Iancu Jianu – Adevăr şi Legendă, Craiova, 2010; Monografia Judeţului Romanaţi, 1928

Clipul Asociaţiei Noastre


Proclamaţia de la Islaz


Eram băeţandru de 15 ani, când ne-am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i-am uitat. S-au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m-apucai să spui, tot satul s-a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le-au dat foc, apoi s-au dus” – 1928, Anton Alexandrescu – casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și CostacheRomanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti, ordonă paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că, atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera,cît și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi, erau de partea revoluționarilor.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească țara, plecând apoi în Transilvania.

În anul 1969, în centrul Islazului, se ridică monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz, 1848.

Siliştioara – Începutul Războiului de Independenţă


În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, aflat la conducerea Ministerului de Externe, susţinea discursul premergător dobândirii independenţei, în faţa Adunării Deputaţilor: „Trebuie să dovedim că reclamăm independenţa pentru că şi noi, ca naţiune, avem dreptul să trăim cu viaţ

a noastră. Când toată Europa predică simţimintele de justiţie, este cu drept ca aceste simţiminte să se răspândească şi asupra noastră şi să ne lase să trăim cu viaţa noastră proprie, răspunzând numai pentru greşelele noastre şi primind chiar pedepse pentru greşelele noastre, iar nu pentru ale altora”.

Cu câteva luni mai târziu, în ziua de 12 august 1877, la Siliştioara, lângă Corabia, domnitorul Carol I îşi îmbărbăta oastea: „Începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor !”.

În aceeaşi zi, Regimentul al 10-lea şi al 12-lea de dorobanţi, Regimentul al 8-lea de linie, o baterie din Regimentul al 3-lea de artilerie şi un escadron din Regimentul al 2-lea de roşiori treceau Dunărea pe plute, pe pontoane, prin bărci, ajutaţi de şalupele cu vapor „Bucur” şi „Rândunica”.

În data de 20 august 1877, a fost terminat podul de la Siliştioara, trecând astfel Dunărea şi diviziunea de rezervă.

În zilele următoare, armata română a înaintat de pe Valea Iskerului pe Valea Vidului, spre Plevna.

În seara de 25 august, Diviziunea a 4-a era la Verbiţa, în faţa Griviţei, iar Divizia a 3-a la Kalişovaţ, în spatele celeilalte.

Noaptea era întunecată, inimile începeau să bată. Şuiera un vânt subţire dinspre lagărul turcesc. Ofiţerii din corturi trăgeau cu urechea. Somnul nu se prindea de mulţi: ţara, rămasă în urmă cu simpatii şi interese omeneşti; duşmanul, împlântat înainte, cu chemările gloriei sau cu veşnicia morţii. A doua zi, un iad de fum, de foc, de schije aprinse, de huiet şi de cutremur se dezlănţui.

Rând pe rând, au fost cucerite redutele Plevna, Griviţa, Rahova, Smârdan şi Vidin.

Suntem independenţi !

Monumentul de la Siliştioara reprezintă mărturia neatârnării poporului nostru, pentru timpurile ce vor veni.

Sursa: Românii la 1877, Bucureşti, Ed. Ion Creangă