Un exemplu de promovare turistică – Prinţul Charles în România


Zilele trecute, ne-am bucurat de vizita Prinţului Charles de Wales în Transilvania. Privit peste gard, prin fumul de tutun din colţul gurii, pare caraghios, în costumul lui elegant, acoperit cu pălăria de paie şi sprijinit de un toiag neşlefuit. „Auzi, cine-o fi şi ăsta, de-l filmează toată lumea? O venit din Anglia, mă… E prinţul ăla, Şarls, se mută la noi!”

Avantaje şi dezavantaje… Putem transforma „lipsa promovării satelor saxone din Transilvania”(dezavantaj) în „pe unde mână omului n-a pus niciodată piciorul”(avantaj) şi iată o nouă destinaţie turistică, neexploatată sau slab reprezentată, până în prezent, cu perspective uriaşe de dezvoltare.

„Culturăl turism, herităj, histori, brend… ce tot zic ăştia? Io mă, uite-l în căruţă cu Ghiţă, îşi prăfuie costumul!”

Între 15 şi 20 mai, Prinţul Charles a fost un veritabil vector de imagine pentru ţara noastră. Se pare că nu avem foarte mare nevoie de şosele moderne, aeroport peste drum şi băi cu jacuzzi pentru a atrage turişti, iar aerul curat, casele vechi, verdeaţa şi frumuseţea peisajelor nu costă nimic. Trebuie doar nişte poze, câteva filmuleţe şi un plan de marketing foarte bine structurat. Oricum, suntem pe drumul cel bun!

Photo credits: NewsIn

Reclame

În Vizită la Muzeul Satului din Bucureşti


Această prezentare necesită JavaScript.

… într-o sâmbătă frumoasă de aprilie.

În 1936 lua fiinţă la Bucureşti, în Parcul Herastrău, unul din primele muzee etnografice în aer liber din România şi din lume: Muzeul Satului. Crearea Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, ca şi a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti.

În anii `30, în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bigdo din Lillehamer (Norvegia ). În ţara noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia”, de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia.

Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptămână mai tarziu, 17 mai 1936. În discursul inaugural, profesorul Dimitrie Gusti sublinia că Muzeul Naţional al Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente la acea vreme în Europa, acestea fiind, după opinia lui, „prea etnografice” şi „în mare măsură romantice”.

Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci şi să înfăţişeze lucruri adevărate”, el fiind, în viziunea sa, ” un muzeu sociologic al satului românesc de azi” , „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-şi exercite şi funcţia de principal mijloc „… de acţiune al pedagogiei sociale”.

Sursa: www.muzeul-satului.ro

Proclamaţia de la Islaz


Eram băeţandru de 15 ani, când ne-am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i-am uitat. S-au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m-apucai să spui, tot satul s-a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le-au dat foc, apoi s-au dus” – 1928, Anton Alexandrescu – casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și CostacheRomanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti, ordonă paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că, atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera,cît și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi, erau de partea revoluționarilor.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească țara, plecând apoi în Transilvania.

În anul 1969, în centrul Islazului, se ridică monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz, 1848.

La Mulţi Ani, România !!!


„Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românescă, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.” – Vasile Goldiş, citind Rezoluţia Unirii