ținut

Romanațiul se întindea de-a lungul Oltului, până la Dunăre, pe o lungime de 94 de km, numărându-se, ca întindere, printre primele județe ale țării.

Situându-se în marea câmpie a Dunării, cuprinzând și o parte din Podișul Getic, Romanațiul beneficia de o rețea hidrografică bine dezvoltată, generându-se astfel un sol fertil, propice cultivării unui element de primă importanță pentru economia și agricultura țări, respectiv cerealele.

În vechile timpuri, acest ținut servea drept linie de trecere a legiunilor romane spre capitala Daciei, fapt dovedit de drumurile, cetățile și măgurile presărate cu vestigii arheologice.

Oamenii erau robuști, buni plugari și negustori de frunte, fapt care a înlăturat concurența străină. Aveau o stare materială bună și gospodării bine înjghebate.

Ca teritoriu al vechii Dacii, înzestrat cu câmpii mănoase și întinse, cursuri de ape cu văi și păduri exuberante, ținutul dintre Jiu și Olt a reprezentat „prima patrie adoptivă pentru masele mari de păstori, care veneau cu căpeteniile, cu triburile, cu zeii și cu turmele lor, din Asia spre Dunăre.” – Niculae Densușianu

Remarcându-se printr-un colorit viu, specific zonelor de câmpie, ținutul Romanaților conține amintiri vii ale unui trecut glorios, începând cu epoca romană până la înfăptuirea unității naționale, mărturii despre Popa Stoica din Farcaș și Frații Buzești, frații de cruce ai lui Mihai Viteazul, Brazda lui Novac, pandurii lui Tudor Vladimirescu, adunați de pe plaiurile noastre, zapciul haiduc Iancu Jianu și Radu Popa Șapcă, care ridică la Islaz, în 1848, steagul revoluției.