Dacii la Sucidava


Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati – pletoşii. Dacii nobili – tarabostes şi pileati – purtau o căciulă de lână (pileum), ca semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată.

Femeile dace aveau o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna cu portul popular românesc.

Iată-l pe plugarul get ieşind din bordei în zorii zilei, pregătindu-se pentru muncă. Îşi înjugă boii la plugul cu brăzdar de corn şi începe să are sau retează spicele bogate cu coasa. Apoi porneşte în pădure, cu toporul de fier la brâu, să abată vreun copac falnic trebuitor pentru barca de pescuit.

Copiii mână vitele la păşune şi pun la cale jocuri de-a războiul, mânuind săbii de lemn imitate după cele de fier ale părinţilor sau trăgând cu săgeţi din arcuri miniaturale.

Femeia a rămas acasă, a aprins focul pe vatra din mijlocul bordeiului şi fumul se înalţă prin deschizătura rotundă lăsată în acoperişul din paie, stuf sau şindrilă. Din groapa cu provizii, scoate câţiva pumni de boabe de grâu pe care le macină pe o lespede mare de piatră, zdrobindu-le cu o piatră mai mică, apoi le pune la fiert într-o oală grosolană de lut. Azi, mâncarea va fi mai bogată. Bărbaţii casei au plecat la vânătoare şi la pescuit şi se vor întoarce, curând, cu tolba şi năvodul pline.

Fiica cea mare îşi priveşte chipul într-o oglindă din bronz, cumpărată la ultimul târg de la un negustor grec. Îşi admiră mărgelele de pastă sticloasă cu ornament, inelele de tâmplă din bronz, cu unul din capete terminat într-un cap schematic de şarpe.

Un nobil dac, fruntaş al comunităţii a ieşit dintr-o locuinţă mai mare şi mai arătoasă decât celelalte. Bărbatul poartă o manta din stofă scumpă, grecească, prinsă pe umeri cu o fibulă de fier lucitor. O spadă scurtă de fier îi atârnă la cingătoare. Nevasta poartă podoabe scumpe: inele şi cercei de argint, cu capete conice, brăţară ornamentată cu bobiţe de bronz.

Nu pleacă la lucru, căci alţii muncesc pentru el. Împreună cu soaţa se îndreaptă către locul unde un neguţător grec şi-a desfăcut marfa. Îi însoţeşte un sclav care va trebui să poarte marfa cumpărată.

Târguiesc de la un neguţător o amforă de vin aromat de Chios, alta plină cu untdelemn de măsline, câteva vase împodobite cu figuri roşii. În schimb vor da blănuri şi grâne.

Soarele apune. În depărtare, Dunărea se colorează în nuanţe sângerii, scurgându-se lin către răsărit.

Anunțuri

Cetatea Sucidava


Sucidava a fost o aşezare geto-dacică, pe malul stâng al Dunării, aparţinând sucilor, denumire atribuită dacilor ce locuiau la gurile de vărsare ale râului Olt în Dunăre.

Izvoarele istorice atribuie momentul înfiinţării cetăţii, de către daci, în epoca Latene (după numele unei plaje de pe malul lacului Neuchatel din Elveţia, unde s-a găsit o aşezare celtică), a două vârstă a fierului (sec. 5-4 î.e.n.).

În anul 102 e.n., Sucidava este cucerită de romani, care o transformă în castru militar. După anul 169, se presupune că a devenit capitala Daciei Malvensis, o divizie financiară a Daciei romane, aici găsindu-se un număr foarte mare de monede din timpul lui Filip Arabul (Philippus Arabs).

Împăratul Constantin cel Mare dispune, în anul 326 e.n., construcţia unui pod peste Dunăre, care lega Sucidava de cetatea Oescus, aflată pe malul drept al Dunării, la gura Iskarului. Podul este considerat a fi cel mai mare pod construit în antichitate, cu o lungime de 2400 m, o lăţime de 15 m şi o înălţime de 20 m, construcţia derulându-se pe parcursul a 2 ani.

Avarii, aliaţi cu slavii, distrug Sucidava în jurul anului 600 e.n., după ce aceasta suferise distrugeri însemnate în anul 245 e.n., când carpii aliaţi cu goţii, atacă foarte puternic provincia romană.

Cetatea se află pe teritoriul satului Celei, în prezent parte integrantă a oraşului Corabia. Denumirea satului Celei provine de la generalul roman Cellius, care, în timpul campaniei de la nord de Dunăre, derulată împotriva barbarilor, şi-a aşezat trupele pe aceste locuri.

Ruinele cetăţii se întind pe o suprafaţă de două hectare. Aici se pot vedea zidurile de apărare cu cele opt turnuri complet dezvelite de săpături. Au fost identificate, de asemenea, băile romane (thermae), o bazilică paleocreștină (secolele V-VI) și străzi pavate.

Atracţia principală a cetăţii este fântâna secretă, o capodoperă inginerească, menită să aprovizioneze cu apă așezarea în timpul asediilor.

Reşedinţa Romanaţiului


În anul 2008, Caracalul a împlinit 470 de ani de la prima atestare documentară.

Originea denumirii oraşului provine de la Marcus Aurelius Antoninus, cunoscut sub numele de Caracalla, fost împărat roman în dinastia Severilor, din 211 până în 217. În timpul unei campanii militare în Dacia, acesta şi-a stabilit tabăra la vest de râul Olt, între fortificaţia Sucidava, la Sud, şi castrul roman Romula, în nord, exact pe meleagurile de astăzi ale Caracalului.

Mihai Viteazul, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1593 şi 1601 și-a stabilit aici o curte domnească, ridicând Caracalul la rang de oraș.

Caracalul a continuat să se dezvolte, cunoscând apogeul cultural la finele secolului al XIX-lea. Între 1896-1901, arhitectul austriac Franz Billek construieşte Teatrul Naţional din Caracal, monument istoric şi de arhitectură.

Centrul oraşului găzduieşte clădirea Teatrului Naţional, alături de Palatul Prefecturii, Curtea Domnească a lui Mihai Viteazul şi Turnul lui Caracalla.

Cu un singur click pe http://www.jurnalul.ro/webcam/caracal-120.html intraţi în legătură directă cu măreţia Teatrului.

Recomandăm, însă, o vizită la faţa locului, pentru a le vedea pe toate.