Căluiul – Mânăstirea Fraţilor Buzeşti


Figuri legendare, Buzeştii sunt o veche şi puternică familie din Cepturoaia (în prezent comuna Iancu Jianu, judeţul Olt), de pe malul Olteţului.

Preda, Radu şi Stroe, „muşchetarii” lui Mihai Viteazul, se aflau în permanenţă în preajma domnitorului, formând o veritabilă gardă personală. Deseori, erau trimişi de către voievod în bătălii importante, acesta cunoscându-le vitejia.

Devotamentul manifestat de către cei trei fraţi, pentru Mihai Viteazul, este ilustrat de povestea bătăliei cu turcii de la Vidin, în care domnitorul este încolţit de o ceată de turci, unul dintre ei repezindu-se cu suliţa spre pieptul voievodului. Nescăpându-l din ochi pe Mihai, Preda şi Stroe intervin rapid, îl decapitează pe turc şi îi îndepărtează pe ceilalţi.

La 3 km de comuna Iancu Jianu se află Mânăstirea Călui (ctitorie a familiei Buzeştilor), aici fiind înmormântaţi Preda şi Radu Buzescu. Pe Stroe îl găsim la biserica din Stăneşti, jud. Vâlcea.

„Au venit dinspre Craiova, un domn vestit, Mihaiu Viteazul, cu boierii Buzeşti, cu Baba Novac, cu Popa Stoica din Farcaş şi alţi generali viteji. Mergând pe vâlceaua dintre dealurile Braşovul şi Pietrosul, au găsit un tăpşan, unde au descălecat de pe cai şi s-au sfătuit cum sa bată pe tătari. În timpul sfatului, Bălan, calul lui Mihaiu, a nechezat şi, lovind cu copita în pământ, a ieşit un izvor. Preda Buzescu a spus Domnitorului: <<Doamne, de voiu trăi, voiu ridica o mânăstire şi voiu aşeza vatră de sat în acest loc>>. Tătarii fiind învinşi, Preda s-a ţinut de cuvânt. A pus de s-a zidit mânastirea şi s-au dus clăcaşi în jurul ei. Şi satul şi mânăstirea s-au numit Căluiu, de la vorba cal.” – Legendă culeasă din popor despre ctitorirea Mânăstirii Călui

Mânăstirea Călui datează din secolul al XVI-lea, fiind ctitoria jupânilor Vladul Ban (bunicul Fraţilor Buzescu), Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). Mânăstirea este ridicată într-un loc prielnic creşterii albinelor, ascuns între păduri, departe de iscoadele duşmane în vremurile zbuciumate ale stăpânirii turceşti, loc de reculegere sau exil pentru boieri, refugiu pentru jupâniţe şi odrasle în vremuri tulburi.

O filă din istoria Ţării Româneşti aşteaptă să fie redescoperită la Mânăstirea Călui, în Romanaţi.

Surse: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928; Fiii Romanaţiului, 1996

Anunțuri

Nottara la Teatru


„Hamlet” se anunţase din vreme, cu afişe mari, pe care figura chipul maestrului Constantin Nottara. Toată lumea îl aştepta cu nerăbdare.

Era o zi călduţă de primăvară, ziua lăsatului de sec de Paşte. De cu seară, oraşul era forfotă de calfe gâtuite în „ştaifuri” scrobite, păşind scorţos în haine noi, urmaţi de ceata de ucenici, târguind portocale pentru familia jupânului. Jupânii (cojocari, cismari, etc…) târguiau şi ei alviţă albă pentru calfe şi ucenici.

Simigii, cu tăvile cu plăcintă pe cap, alergau strigându-şi marfa, cât îi ţinea gura. În acest vălmăşag,  soseşte în Caracal domnul Nottara. După ce dă o raită pe la teatru, merge de se aşează pe o bancă, în grădina publică. Într-o clipă grilajul grădinii e înconjurat de copii, ucenici, calfe, elevi, care încep a arăta cu degetul printre gratii, pe marele actor. Acesta, stingherit de manifestaţia neaşteptată ce i se făcea, porneşte prin ieşirea dintre prefectură şi primărie, dar ceata-l urmează de la distanţă, strigând: „uite Nottara, uite Nottara.”

Bietul Nottara iuţeşte pasul, priveşte înfuriat înapoi, dar ceata creşte mereu, îl persecută tot mai persistent cu „uite Nottara”. O ia pe uliţa târgului aproape în galop, priveşte înapoi speriat, până îi apare înainte o birjă.

Salvat, se aruncă sus şi agitând bastonul, răcneşte: „Scapă-mă birjar! Mână, că mă mănâncă caracalenii!”.

Seara teatrul gemea. Din lojele de sus şi de la balcon i s-au aruncat pe scenă drept omagii… portocale. (Totdeauna pe aici se obişnuia ca scamatorilor de prin circurile ambulante, ce opreau prin Caracal, să li se arunce portocale, drept admiraţie.)

Sursa: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928