A fost odată


(1920) S-a dus vremea când lampagiii, cu scara pe umăr şi doniţa cu gaz în mână, cutreierau străzile în zorii zilei, pentru a stinge lămpile din felinare, a le umple cu gaz  şi curăţi, iar seara cu feştila aprinsă, să dea foc fitilelor.

S-a dus vremea când băltoacele şi noroaiele erau trecute peste punţi de scânduri, aruncate-n curmezişul străzilor, când boieri şi negustori îmbrăcaţi în scurteici şi antiree erau purtaţi în cârcă de slugi cu nădragii sumeşi de-asupra genunchilor, pentru a putea trece de pe o parte pe alta a uliţelor.

S-a dus vremea când grădina Prefecturii, micuţă şi asfixiată, împrejmuită-n grilaj de fier, gemea de înghesuiala orăşenilor veniţi să se plimbe, în serile de vară, pe aleile ei înguste, la târcol, ceafă-n ceafă, călcându-şi călcâiele, prăfuindu-se ca la batoza de treierat, pentru a asculta muzica militară.

În actualul local al poliţiei era bufetul, unde se serveau prăjituri, îngheţate, bere şi alte răcoritoare. Cât ţine piaţa din faţa teatrului şi strada din faţa lui Minoescu, forfoteala celor ce nu aveau porţie înlăuntru era răcorită de alviţari şi bragagii, foarte numeroşi pe atunci, care-n pauzele muzicii dau un adevărat concert babilonic, strigându-şi marfa din rărunchi. Nu lipseau nici tăvile mari cu dovleac copt, mezelicul şi floricele.

Automobilele luxoase ale răsfăţaţilor soartei „pufue” tacticos în mersul lor lin şi elegant, pe şoseaua de centură, pe când din timp în timp, câte-o motocicletă năbădăioasă „pârâe” ca mitraliera, fulgerând ca o săgeată neagră printre luminişuri.

(Pe la 1870) Frumoasele vremii, cu evantaiul în dreapta, cu stânga înnecată-n faldurile trenei sumese, deabia de scoteau vârful ghetuţii de sub poalele fustelor lungi până-n pământ, purtând cu un fel de timiditate decentă figuri reţinute, sub coviltirul pălăriilor enorme, prinse-n ace pe colacul coadelor, sumese în ceafă.

Astăzi (1920)… pulpe fine şi nervoase, pantofi micuţi şi ştrengari, siluete elegante şi mlădioase, se perindă grupuri după grupuri vesele, degajate, lacome de viaţă.

Bărbaţii, cei mai de mâna a doua, se purtau în antiree şi scurteici, iar fruntaşii în haine nemţeşti cu reverul lat şi sumes, cu gulere înalte şi răsfrânte, cu cravate enorme ca nişte lilieci cu aripile întinse.

Boier Cănuţ Jianu, om de modă veche, nu şi-a lepădat scurteica pân-a intrat în pământ.

(Pe la 1890) Cucoanele începuseră a lepăda malacoful şi strânse-n corset de le cuprindeai mijlocu-ntre mâini, îmbrăcate-n mătăsuri grele, cu bufanturi enorme la umeri şi trene ce se târau la un metru după ele, cu ghete de atlas negru ori de piele roşie sau verde, rupeau şi pe atunci inima celor ce le cântau cu tarafuri de lăutari pe sub ferestre.

Astăzi (1920) te-ai strica de râs văzând pe stradă o cucoană, în toaleta de acum 40-50 de ani.

Sursa: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928

Reclame

Parcul „Constantin Poroineanu” – Moştenirea verde


Parcul „Constantin Poroineanu” este unul dintre cele mai frumoase parcuri din România şi unul din cele mai mari parcuri naturale din Europa.

Cuprinde mai multe terase-restaurante pe lac, insuliţe, precum şi locuri de agrement. Aici pot fi întâlnite numeroase specii autohtone de plante şi arbori, cât şi specii exotice aclimatizate în România.

Parcul este realizat după planurile arhitecţilor E. Redont (proiectant al Parcului „Carol I” din Bucureşti şi al Parcului „Romanescu” din Craiova) şi E. Pinard (proiectant al Parcului Herăstrău din capitală – fostul Parc Naţional).Tânăr sau în vârstă, sportiv sau romantic incurabil, turist sau simplu localnic, poţi avea parte de momente de relaxare străbătând aleile umbrite ale parcului.

Terenul pe care a fost amenajat parcul a rămas în administrarea Primăriei oraşului Caracal prin voinţa testamentară a lui Constantin Poroineanu, care deţinea vaste domenii în judeţele Romanaţi, Dâmboviţa şi Ilfov.

Descendent al Jienilor, Constantin Poroineanu s-a născut în 1843 la Târgovişte. După terminarea studiilor (în Franţa şi în ţară), moşierul se implică în acţiuni caritabile, oferind săracilor ajutoare băneşti şi elevilor cărţi şi haine. De asemenea, donează 500 de lei Societăţii Geografice Române pentru întocmirea celei mai bune hărţi a Romanaţiului.

Este decorat cu ordinele naţionale Steaua Dunării şi Apărătorii Independenţei şi cu ordinele străine Leopold al Belgiei şi Tancova.

Unul dintre fiii săi, trimis la studii la Paris, se căsătoreşte cu o studentă, din nefericire, fiica unei parizience cu care Constantin Poroineanu, aflat în tinereţe tot la studii, avusese o aventură. Aflând adevărul, tinerii se sinucid. Sunt înmormântaţi la cimitirul Bellu, unde au un monument funerar realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli.

Profund marcat de eveniment, Constantin Poroineanu îşi face testamentul în 14 septembrie 1908, sfârşind în acelaşi mod ca şi fiul său, a doua zi după încheierea testamentului, lăsând astfel toată averea sa oraşului Caracal.

Bustul din bronz al lui Poroineanu, realizat de către Raffaello Romanelli, se regăseşte în holul de la intrarea principală a Colegiului Naţional „Ioniţă Asan” din Caracal.