Bordeiul – Locuinţă Tradiţională din Oltenia


Bordeiul, cel mai vechi tip de locuinţă, de sorginte neolitică, a fost răspândit, în Evul Mediu, în toată Europa.

Bordeiul reprezintă un tip de locuinţă semiîngropată, construită din lemn de stejar, având în plan patru încăperi (cel din Castranova, judeţul Dolj), respectiv trei încăperi (cel din Drăghiceni, judeţul Olt).

Clima aspră, cu vânturi puternice şi mari diferenţe de temperatură între vară şi iarnă, apoi incursiunile turceşti făcute la nord de Dunăre, secole de-a rândul, şi, nu în ultimul rând, tradiţia, au fost condiţiile care au perpetuat exemplare din acest tip de locuinţă în partea sudică a României, în Oltenia, până în prima jumătate a secolului XX.

La intrarea în bordei, se disting doi „cosorobi”, cu capetele exterioare sculptate în formă de cal, care au rolul de protejare a locuinţei de duhurile rele.

Prin păstrarea unei tehnici constructive străvechi, ca şi prin universul de viaţă pe care-l prezintă, bordeiul se constituie în mărturia unei mari valori istorice, sociale şi culturale.

Puteţi vizita acest tip de locuinţă la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, sau la Caracal, în cadrul Complexului Memorial „Iancu Jianu”.

Fotografii realizate la Muzeul Satului din Bucureşti

Reclame

Muzeul Romanaţiului


Muzeul Romanaţiului a fost înfiinţat la 26 septembrie 1949, fiind găzduit de casa lui Iancu N. Dobruneanu, nepot al lui Iancu Jianu. Clădirea muzeului este împodobită de coloane cu capiteluri compozite şi frontoane neoclasice bogat decorate.

Patrimoniul muzeului a evoluat de la cele două secţii (istorie şi artă plastică) deţinute în momentul înfiinţării, la patru secţiuni: arheologie- istorie, artă plastică, etnografie şi secţia memorială Iancu Jianu.

Muzeul posedă o mare colecţie de obiecte datând din paleolitic (oase de mamut, unelte din os, vase de ceramică), neolitic (arme, obiecte de cult), epoca daco-romană (pahare, oale, amfore, geme, fibule, opaiţe, sarcofage, praguri de porţi, inscripţii de piatră şi cărămidă, statuete reprezentând pe zeiţa Diana şi zeiţa Fortuna), secolele VI-XIII (obiecte şi fotografii, texte, grafice ce atestă permanenţa şi continuitatea locuirii românilor pe aceste meleaguri), imagini, documente, hărţi şi texte de mare valoare, costume, uniforme şi arme, opere de artă, toate legate de istoria, viaţa social-economică şi cultura fostului judeţ Romanaţi.

Secţia de arheologie-istorie are un patrimoniu de peste 20.000 de piese de mare valoare, unele cu o vechime de peste 6.000 de ani, expuse în opt săli, având o suprafaţă de peste 400 mp.

Figura haiducului Iancu Jianu şi frământările sociale din secolul al XIX-lea sunt surprinse printr-o expunere dedicată istoriei moderne. Biblioteca muzeului cuprinde 2.140 de volume de specialitate.

Cea mai impresionantă piesă a muzeului este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianus (decurion, edil şi quaestor al coloniei Romula), lucrat în calcar de Vrata, cu frumoase ornamente sculpturale, realizat de Valeria Gaemellina (soţia edilului), descoperit lânga Romula,  în anul 1952, în necropola de la Hotărani.

Muzeul Romanaţiului se află în Caracal. Îl găsiţi pe bulevardul Iancu Jianu, la nr. 26.

Căluiul – Mânăstirea Fraţilor Buzeşti


Figuri legendare, Buzeştii sunt o veche şi puternică familie din Cepturoaia (în prezent comuna Iancu Jianu, judeţul Olt), de pe malul Olteţului.

Preda, Radu şi Stroe, „muşchetarii” lui Mihai Viteazul, se aflau în permanenţă în preajma domnitorului, formând o veritabilă gardă personală. Deseori, erau trimişi de către voievod în bătălii importante, acesta cunoscându-le vitejia.

Devotamentul manifestat de către cei trei fraţi, pentru Mihai Viteazul, este ilustrat de povestea bătăliei cu turcii de la Vidin, în care domnitorul este încolţit de o ceată de turci, unul dintre ei repezindu-se cu suliţa spre pieptul voievodului. Nescăpându-l din ochi pe Mihai, Preda şi Stroe intervin rapid, îl decapitează pe turc şi îi îndepărtează pe ceilalţi.

La 3 km de comuna Iancu Jianu se află Mânăstirea Călui (ctitorie a familiei Buzeştilor), aici fiind înmormântaţi Preda şi Radu Buzescu. Pe Stroe îl găsim la biserica din Stăneşti, jud. Vâlcea.

„Au venit dinspre Craiova, un domn vestit, Mihaiu Viteazul, cu boierii Buzeşti, cu Baba Novac, cu Popa Stoica din Farcaş şi alţi generali viteji. Mergând pe vâlceaua dintre dealurile Braşovul şi Pietrosul, au găsit un tăpşan, unde au descălecat de pe cai şi s-au sfătuit cum sa bată pe tătari. În timpul sfatului, Bălan, calul lui Mihaiu, a nechezat şi, lovind cu copita în pământ, a ieşit un izvor. Preda Buzescu a spus Domnitorului: <<Doamne, de voiu trăi, voiu ridica o mânăstire şi voiu aşeza vatră de sat în acest loc>>. Tătarii fiind învinşi, Preda s-a ţinut de cuvânt. A pus de s-a zidit mânastirea şi s-au dus clăcaşi în jurul ei. Şi satul şi mânăstirea s-au numit Căluiu, de la vorba cal.” – Legendă culeasă din popor despre ctitorirea Mânăstirii Călui

Mânăstirea Călui datează din secolul al XVI-lea, fiind ctitoria jupânilor Vladul Ban (bunicul Fraţilor Buzescu), Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, din timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). Mânăstirea este ridicată într-un loc prielnic creşterii albinelor, ascuns între păduri, departe de iscoadele duşmane în vremurile zbuciumate ale stăpânirii turceşti, loc de reculegere sau exil pentru boieri, refugiu pentru jupâniţe şi odrasle în vremuri tulburi.

O filă din istoria Ţării Româneşti aşteaptă să fie redescoperită la Mânăstirea Călui, în Romanaţi.

Surse: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928; Fiii Romanaţiului, 1996

Palatul Justiţiei din Caracal


La începutul secolului al  XVIII-lea, când Oltenia a fost ocupată de austrieci, statul românesc avea o structură administrativă centralizată, instituţiile administrative centrale şi locale fiind numite şi revocate de domn.

Administraţia austriacă a iniţiat o reformă a sistemului judecătoresc.

S-a instituit o ierarhie de instanţe care a încadrat întreaga provincie într-un sistem judiciar uniform.

În sate, pârcălabii judecau pricinile mărunte, certurile, furtişagurile mici şi abaterile de la morală.

Instanţa imediat superioară era cea a ispravnicului, care, pe lângă dreptul de a judeca aceleaşi pricini ca şi pârcălabii, dar de gravitate mai mare, avea dreptul de încarcerare.

În vârful ierarhiei judecătoreşti judeţene se afla vornicul, din a cărui competenţă judiciară nu erau excluse decât judecăţile care comportau sentinţe capitale, şi pricinile referitoare la stăpânirea bunurilor.

În Caracal, îşi avea reşedinţa ispravnicul judeţului Romanaţi. Aici se judecau pricinile la nivel de oraş şi judeţ. În anul 1781, ispravnic al judeţului Romanaţi era Costache Jianu, tatăl haiducului Iancu Jianu.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus modificări în activitatea judecătorească prin introducerea codului civil şi codului penal.

Până la construirea propriului local, Tribunalul Romanaţi a funcţionat în sediul Prefecturii din Caracal.

Devenind neîncăpător, autorităţile din Romanaţi au hotărât, în 1896, să construiască un sediu al justiţiei.

Palatul Justiţiei s-a construit în anul 1896 şi s-a mărit printr-o nouă construcţie, ce i s-a adăugat în anul 1927, pentru Curtea de Juraţi şi Secţia a II-a a Tribunalului.

În această clădire au funcţionat Secţia I-a şi Secţia a II-a ale Tribunalului Romanaţi, Secţia Tutelară şi Parchetul Romanaţi.

Palatul Justiţiei este situat pe bulevardul Iancu Jianu nr. 37 şi găzduieşte, în prezent, sediul Judecătoriei.

Sursa: Monografia Municipiului Caracal

Mânăstirea Brâncoveni


La aproximativ 20 de km de Caracal, un indicator ne îndeamnă să părăsim şoseaua naţională. Dincolo de livada de meri, drumul coboară, dezvăluind un peisaj neaşteptat care găzduieşte de secole Mânăstirea Brâncoveni.

Boierii Craioveşti pun bazele aşezării în anul 1494, urmând ca jupâniţa Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, să construiască în 1570 o bisericuţă din lemn. Între 1634-1640, Matei Basarab şi Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, adaugă zidurile de apărare, turnul clopotniţă şi chiliile, realizând o veritabilă fortareaţă medievală.

Aici şi-a petrecut copilăria domnitorul Constantin Brâncoveanu, recunoscut pentru lunga sa domnie şi pentru credinţa neclintită de care a dat dovadă în faţa eşafodului turcesc, reprezentând totodată locul de veci pentru familia Brâncovenilor.

Mânăstirea a fost în mai multe rânduri ocupată de trupe străine în timpul războaielor austro-turce şi ruso-turce. Între anii 1721-1727, a fost tranformată în cazarmă austriacă.

În timpul curentului revoluţioar din 1821, mânăstirea a constituit locul de întâlnire dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu şi haiducii conduşi de Iancu Jianu, oastea plecând de aici către Bucureşti.

Locurile sunt legate şi de Revoluţia de la 1848, în pridvorul bisericii fiind înmormântat preotul Radu Şapcă din Celei, cunoscut ca Popa Şapcă, ultimul stareţ al mânăstirii, membru al Guvernului Provizoriu de la Islaz din 1848.

Biserica mare a mânăstirii, construită în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, cu pridvorul deschis, susţinut de opt coloane din piatră. Uşile masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziţie minuţios compartimentată şi un modelaj bogat şi de mare rafinament, au fost sculptate de meşterul italian Giorgio Pesena Levin. Pictura acesteia, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă, a fost realizată de meşterii Şcolii de la Hurezi. Interiorul bisericii adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, îmbrăcată în argint.

În fostele case domneşti s-a amenajat muzeul mânăstirii, iar în lapidariumul aflat în fostele beciuri domneşti au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici şi mânăstiri demolate în Bucureşti, înainte de 1989.

În muzeu se păstrează coloanele mânăstirii Văcăreşti, icoane din secolul al XVIII-lea, pietrele funerare ale lui Ghica Vodă şi Barbu Văcărescu.

În prezent, mânăstirea de maici poartă hramul Sfântului Nicolae. Merită să descoperiţi istoria, liniştea, aerul tare şi izvorul tămăduitor, venind la Brâncoveni.

Boierii şi Haiducul


„Frunză verde de lipan, n-aţi auzit de-un Jian, de un hoţ de căpitan?”

Când spui Romanaţi te gândeşti la conacuri boiereşti, la ospăţuri stropite de carafe de vin şi la galbeni de aur. Bunăstarea boierilor atrăgea ca un magnet cetele de ţărani ai pământului, care se haiduceau urmărind hăituirea şi jefuirea acestora.

Romanaţiul este ţinutul haiducilor.

Pe la 1800, Romanaţiul era ţinutul lui Iancu Jianu, haiducul numărul unu al ţării, acest Robin Hood autohton care lua de la bogaţi şi dădea la săraci. Cât se poate de simplu, era un oltean prin excelenţă, puternic, răzvrătit şi în căutarea dreptăţii. Cu două flinte la brâu, călare pe un roib năzdrăvan, însoţit de o ceată de trei mii de haiduci, împărţea teroarea în rândurile boierilor.

Maestrul Adrian Pintea a reuşit să-i imortalizeze trăsăturile în pelicula „Iancu Jianu, haiducul”.

I-a alungat pe turci, i-a împins dincolo de Dunăre, l-a ucis pe Pazvante Chiorul (Pazvan-Oglu, paşa de Vidin) şi a susţinut cu trupe Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821.

A purtat primul steag al României, conducând trupele de panduri ale lui Tudor.

Puteţi găsi steagul la Muzeul Cercului Militar din Bucureşti.

Conacul Jianului s-a strecurat, în timp, printre clădiri vechi şi moderne. Îl găsiţi în Caracal, transformat în muzeul „Casa memorială Iancu Jianu”, pe bulevardul Iancu Jianu, alături de bordeiul săpat în pământ, care se află în spatele conacului. Legenda spune că, pentru a scăpa de poteră, Iancu Jianu şi-a croit tunel până la Olt, având ca punct de plecare bordeiul săpat în pământ.

De altfel, conacul lui Iancu Jianu este un obiectiv turistic unic în Europa, reprezentând singura casă memorială a unui proscris păstrată de vremuri.

Haiducul nostru este înmormântat în incinta bisericii Adormirea Maicii Domnului, din centrul Caracalului, ctitoria familiei Jienilor.