Teatrul Naţional din Caracal


În anul 1901 se deschide teatrul cel nou, cu abonamente angajate de societatea dramatică din Craiova.

„Teatrul din Caracal este de o arhitectură destul de frumoasă, bine proporţionat, cu un interior destul de spaţios pentru cerinţele locale. Estetica faţadei lui impozante este păgubită însă simţitor de panta dâmbului din faţă, pe care nimeni nu s-a gândit s-o niveleze.”

Lăsând de o parte părerile haioase ale oamenilor vremii, menţionăm că Teatrul este construit în stilul barocului târziu, pe scena acestuia perindându-se nume ilustre precum George Enescu, Constantin Nottara, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Haralambie Lecca, Tache Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Xenopol s.a.

Anunțuri

A fost odată


(1920) S-a dus vremea când lampagiii, cu scara pe umăr şi doniţa cu gaz în mână, cutreierau străzile în zorii zilei, pentru a stinge lămpile din felinare, a le umple cu gaz  şi curăţi, iar seara cu feştila aprinsă, să dea foc fitilelor.

S-a dus vremea când băltoacele şi noroaiele erau trecute peste punţi de scânduri, aruncate-n curmezişul străzilor, când boieri şi negustori îmbrăcaţi în scurteici şi antiree erau purtaţi în cârcă de slugi cu nădragii sumeşi de-asupra genunchilor, pentru a putea trece de pe o parte pe alta a uliţelor.

S-a dus vremea când grădina Prefecturii, micuţă şi asfixiată, împrejmuită-n grilaj de fier, gemea de înghesuiala orăşenilor veniţi să se plimbe, în serile de vară, pe aleile ei înguste, la târcol, ceafă-n ceafă, călcându-şi călcâiele, prăfuindu-se ca la batoza de treierat, pentru a asculta muzica militară.

În actualul local al poliţiei era bufetul, unde se serveau prăjituri, îngheţate, bere şi alte răcoritoare. Cât ţine piaţa din faţa teatrului şi strada din faţa lui Minoescu, forfoteala celor ce nu aveau porţie înlăuntru era răcorită de alviţari şi bragagii, foarte numeroşi pe atunci, care-n pauzele muzicii dau un adevărat concert babilonic, strigându-şi marfa din rărunchi. Nu lipseau nici tăvile mari cu dovleac copt, mezelicul şi floricele.

Automobilele luxoase ale răsfăţaţilor soartei „pufue” tacticos în mersul lor lin şi elegant, pe şoseaua de centură, pe când din timp în timp, câte-o motocicletă năbădăioasă „pârâe” ca mitraliera, fulgerând ca o săgeată neagră printre luminişuri.

(Pe la 1870) Frumoasele vremii, cu evantaiul în dreapta, cu stânga înnecată-n faldurile trenei sumese, deabia de scoteau vârful ghetuţii de sub poalele fustelor lungi până-n pământ, purtând cu un fel de timiditate decentă figuri reţinute, sub coviltirul pălăriilor enorme, prinse-n ace pe colacul coadelor, sumese în ceafă.

Astăzi (1920)… pulpe fine şi nervoase, pantofi micuţi şi ştrengari, siluete elegante şi mlădioase, se perindă grupuri după grupuri vesele, degajate, lacome de viaţă.

Bărbaţii, cei mai de mâna a doua, se purtau în antiree şi scurteici, iar fruntaşii în haine nemţeşti cu reverul lat şi sumes, cu gulere înalte şi răsfrânte, cu cravate enorme ca nişte lilieci cu aripile întinse.

Boier Cănuţ Jianu, om de modă veche, nu şi-a lepădat scurteica pân-a intrat în pământ.

(Pe la 1890) Cucoanele începuseră a lepăda malacoful şi strânse-n corset de le cuprindeai mijlocu-ntre mâini, îmbrăcate-n mătăsuri grele, cu bufanturi enorme la umeri şi trene ce se târau la un metru după ele, cu ghete de atlas negru ori de piele roşie sau verde, rupeau şi pe atunci inima celor ce le cântau cu tarafuri de lăutari pe sub ferestre.

Astăzi (1920) te-ai strica de râs văzând pe stradă o cucoană, în toaleta de acum 40-50 de ani.

Sursa: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928

Mânăstirea Brâncoveni


La aproximativ 20 de km de Caracal, un indicator ne îndeamnă să părăsim şoseaua naţională. Dincolo de livada de meri, drumul coboară, dezvăluind un peisaj neaşteptat care găzduieşte de secole Mânăstirea Brâncoveni.

Boierii Craioveşti pun bazele aşezării în anul 1494, urmând ca jupâniţa Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, să construiască în 1570 o bisericuţă din lemn. Între 1634-1640, Matei Basarab şi Preda Brâncoveanu, bunicul domnitorului Constantin Brâncoveanu, adaugă zidurile de apărare, turnul clopotniţă şi chiliile, realizând o veritabilă fortareaţă medievală.

Aici şi-a petrecut copilăria domnitorul Constantin Brâncoveanu, recunoscut pentru lunga sa domnie şi pentru credinţa neclintită de care a dat dovadă în faţa eşafodului turcesc, reprezentând totodată locul de veci pentru familia Brâncovenilor.

Mânăstirea a fost în mai multe rânduri ocupată de trupe străine în timpul războaielor austro-turce şi ruso-turce. Între anii 1721-1727, a fost tranformată în cazarmă austriacă.

În timpul curentului revoluţioar din 1821, mânăstirea a constituit locul de întâlnire dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu şi haiducii conduşi de Iancu Jianu, oastea plecând de aici către Bucureşti.

Locurile sunt legate şi de Revoluţia de la 1848, în pridvorul bisericii fiind înmormântat preotul Radu Şapcă din Celei, cunoscut ca Popa Şapcă, ultimul stareţ al mânăstirii, membru al Guvernului Provizoriu de la Islaz din 1848.

Biserica mare a mânăstirii, construită în stil brâncovenesc, este în formă de cruce, cu pridvorul deschis, susţinut de opt coloane din piatră. Uşile masive, din lemn de stejar sculptat, cu o compoziţie minuţios compartimentată şi un modelaj bogat şi de mare rafinament, au fost sculptate de meşterul italian Giorgio Pesena Levin. Pictura acesteia, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă, a fost realizată de meşterii Şcolii de la Hurezi. Interiorul bisericii adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, îmbrăcată în argint.

În fostele case domneşti s-a amenajat muzeul mânăstirii, iar în lapidariumul aflat în fostele beciuri domneşti au fost aduse diverse piese provenite de la unele biserici şi mânăstiri demolate în Bucureşti, înainte de 1989.

În muzeu se păstrează coloanele mânăstirii Văcăreşti, icoane din secolul al XVIII-lea, pietrele funerare ale lui Ghica Vodă şi Barbu Văcărescu.

În prezent, mânăstirea de maici poartă hramul Sfântului Nicolae. Merită să descoperiţi istoria, liniştea, aerul tare şi izvorul tămăduitor, venind la Brâncoveni.

Cetatea Romula


Lângă Reşca, la nord de Caracal, pe malul drept al Oltului, se află colonia romană Romula, dezvoltată în secolele II-III pe locul unei mai vechi așezări dacice, Malva. Aşezarea a fost ridicată la rang de Municipium în timpul împăratului Hadrian și la cel de Colonia în timpul lui Septimiu Sever. Aici au fost identificate urme de edificii publice, temple, ateliere, terme, cuptoare de ars cărămida, inscripții şi fragmente de statuete.

În jurul nucleului civil de pe lângă fortificaţie s-a născut, mai apoi, oraşul roman. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă un zid de incintă, care adăpostea zona centrală a oraşului roman. O a doua incită, mai mare, care o cuprindea şi pe cea iniţială, a fost ridicată în anul 248, din ordinul împăratului Philippus Arabs, în urma respingerii invaziei carpilor. La Romula au fost identificate şi mai multe necropole.

Dintre unităţile militare care au staţionat aici, până la ridicarea localităţii la rangul de municipiu, sunt de amintit cohors I Flavia Commagenorum şi numerus Surorum sagittariorum. Odată cu dobândirea rangului de municipiu, unităţile au fost transferate, probabil, într-una din fortificaţiile de pe Olt.

Orașul a fost locuit până în secolele IV-VI. Teritoriul acestuia este greu de stabilit pe teren.

În secolul al XVI-lea, o parte din cărămizile castrului au fost utilizate pentru construirea unei mânăstiri şi a unui turn în proximitatea comunei Reşca, la Hotărani, cu hramul „Soborul Îngerilor”, ctitoria jupânului Mitrea Vornic şi jupânesei Neaga. După ridicare sa, în anul 1588, mânăstirea a fost ocupată de călugări greci aparţinând Mânăstirii Dionisiu de la Sf. Munte.

Istoricul Dionisie Fotino afirma că încă din primele decenii ale secolului XIX pe piaţa Caracalului se vindeau cărămizi de Antina (Romula) cu trei parale bucata. Cezar Bolliac afirma de asemenea că mai toate bisericile şi casele din Caracal s-au făcut din material aduse din Romula.Ajungând la Caracal, marele istoric Nicolae Iorga costata că foarte multe clădiri din oraş au folosit în construcţia lor cărămizi romane de aceeaşi provenienţă.

Parcul „Constantin Poroineanu” – Moştenirea verde


Parcul „Constantin Poroineanu” este unul dintre cele mai frumoase parcuri din România şi unul din cele mai mari parcuri naturale din Europa.

Cuprinde mai multe terase-restaurante pe lac, insuliţe, precum şi locuri de agrement. Aici pot fi întâlnite numeroase specii autohtone de plante şi arbori, cât şi specii exotice aclimatizate în România.

Parcul este realizat după planurile arhitecţilor E. Redont (proiectant al Parcului „Carol I” din Bucureşti şi al Parcului „Romanescu” din Craiova) şi E. Pinard (proiectant al Parcului Herăstrău din capitală – fostul Parc Naţional).Tânăr sau în vârstă, sportiv sau romantic incurabil, turist sau simplu localnic, poţi avea parte de momente de relaxare străbătând aleile umbrite ale parcului.

Terenul pe care a fost amenajat parcul a rămas în administrarea Primăriei oraşului Caracal prin voinţa testamentară a lui Constantin Poroineanu, care deţinea vaste domenii în judeţele Romanaţi, Dâmboviţa şi Ilfov.

Descendent al Jienilor, Constantin Poroineanu s-a născut în 1843 la Târgovişte. După terminarea studiilor (în Franţa şi în ţară), moşierul se implică în acţiuni caritabile, oferind săracilor ajutoare băneşti şi elevilor cărţi şi haine. De asemenea, donează 500 de lei Societăţii Geografice Române pentru întocmirea celei mai bune hărţi a Romanaţiului.

Este decorat cu ordinele naţionale Steaua Dunării şi Apărătorii Independenţei şi cu ordinele străine Leopold al Belgiei şi Tancova.

Unul dintre fiii săi, trimis la studii la Paris, se căsătoreşte cu o studentă, din nefericire, fiica unei parizience cu care Constantin Poroineanu, aflat în tinereţe tot la studii, avusese o aventură. Aflând adevărul, tinerii se sinucid. Sunt înmormântaţi la cimitirul Bellu, unde au un monument funerar realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli.

Profund marcat de eveniment, Constantin Poroineanu îşi face testamentul în 14 septembrie 1908, sfârşind în acelaşi mod ca şi fiul său, a doua zi după încheierea testamentului, lăsând astfel toată averea sa oraşului Caracal.

Bustul din bronz al lui Poroineanu, realizat de către Raffaello Romanelli, se regăseşte în holul de la intrarea principală a Colegiului Naţional „Ioniţă Asan” din Caracal.

Reşedinţa Romanaţiului


În anul 2008, Caracalul a împlinit 470 de ani de la prima atestare documentară.

Originea denumirii oraşului provine de la Marcus Aurelius Antoninus, cunoscut sub numele de Caracalla, fost împărat roman în dinastia Severilor, din 211 până în 217. În timpul unei campanii militare în Dacia, acesta şi-a stabilit tabăra la vest de râul Olt, între fortificaţia Sucidava, la Sud, şi castrul roman Romula, în nord, exact pe meleagurile de astăzi ale Caracalului.

Mihai Viteazul, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1593 şi 1601 și-a stabilit aici o curte domnească, ridicând Caracalul la rang de oraș.

Caracalul a continuat să se dezvolte, cunoscând apogeul cultural la finele secolului al XIX-lea. Între 1896-1901, arhitectul austriac Franz Billek construieşte Teatrul Naţional din Caracal, monument istoric şi de arhitectură.

Centrul oraşului găzduieşte clădirea Teatrului Naţional, alături de Palatul Prefecturii, Curtea Domnească a lui Mihai Viteazul şi Turnul lui Caracalla.

Cu un singur click pe http://www.jurnalul.ro/webcam/caracal-120.html intraţi în legătură directă cu măreţia Teatrului.

Recomandăm, însă, o vizită la faţa locului, pentru a le vedea pe toate.

Boierii şi Haiducul


„Frunză verde de lipan, n-aţi auzit de-un Jian, de un hoţ de căpitan?”

Când spui Romanaţi te gândeşti la conacuri boiereşti, la ospăţuri stropite de carafe de vin şi la galbeni de aur. Bunăstarea boierilor atrăgea ca un magnet cetele de ţărani ai pământului, care se haiduceau urmărind hăituirea şi jefuirea acestora.

Romanaţiul este ţinutul haiducilor.

Pe la 1800, Romanaţiul era ţinutul lui Iancu Jianu, haiducul numărul unu al ţării, acest Robin Hood autohton care lua de la bogaţi şi dădea la săraci. Cât se poate de simplu, era un oltean prin excelenţă, puternic, răzvrătit şi în căutarea dreptăţii. Cu două flinte la brâu, călare pe un roib năzdrăvan, însoţit de o ceată de trei mii de haiduci, împărţea teroarea în rândurile boierilor.

Maestrul Adrian Pintea a reuşit să-i imortalizeze trăsăturile în pelicula „Iancu Jianu, haiducul”.

I-a alungat pe turci, i-a împins dincolo de Dunăre, l-a ucis pe Pazvante Chiorul (Pazvan-Oglu, paşa de Vidin) şi a susţinut cu trupe Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821.

A purtat primul steag al României, conducând trupele de panduri ale lui Tudor.

Puteţi găsi steagul la Muzeul Cercului Militar din Bucureşti.

Conacul Jianului s-a strecurat, în timp, printre clădiri vechi şi moderne. Îl găsiţi în Caracal, transformat în muzeul „Casa memorială Iancu Jianu”, pe bulevardul Iancu Jianu, alături de bordeiul săpat în pământ, care se află în spatele conacului. Legenda spune că, pentru a scăpa de poteră, Iancu Jianu şi-a croit tunel până la Olt, având ca punct de plecare bordeiul săpat în pământ.

De altfel, conacul lui Iancu Jianu este un obiectiv turistic unic în Europa, reprezentând singura casă memorială a unui proscris păstrată de vremuri.

Haiducul nostru este înmormântat în incinta bisericii Adormirea Maicii Domnului, din centrul Caracalului, ctitoria familiei Jienilor.