A fost odată


(1920) S-a dus vremea când lampagiii, cu scara pe umăr şi doniţa cu gaz în mână, cutreierau străzile în zorii zilei, pentru a stinge lămpile din felinare, a le umple cu gaz  şi curăţi, iar seara cu feştila aprinsă, să dea foc fitilelor.

S-a dus vremea când băltoacele şi noroaiele erau trecute peste punţi de scânduri, aruncate-n curmezişul străzilor, când boieri şi negustori îmbrăcaţi în scurteici şi antiree erau purtaţi în cârcă de slugi cu nădragii sumeşi de-asupra genunchilor, pentru a putea trece de pe o parte pe alta a uliţelor.

S-a dus vremea când grădina Prefecturii, micuţă şi asfixiată, împrejmuită-n grilaj de fier, gemea de înghesuiala orăşenilor veniţi să se plimbe, în serile de vară, pe aleile ei înguste, la târcol, ceafă-n ceafă, călcându-şi călcâiele, prăfuindu-se ca la batoza de treierat, pentru a asculta muzica militară.

În actualul local al poliţiei era bufetul, unde se serveau prăjituri, îngheţate, bere şi alte răcoritoare. Cât ţine piaţa din faţa teatrului şi strada din faţa lui Minoescu, forfoteala celor ce nu aveau porţie înlăuntru era răcorită de alviţari şi bragagii, foarte numeroşi pe atunci, care-n pauzele muzicii dau un adevărat concert babilonic, strigându-şi marfa din rărunchi. Nu lipseau nici tăvile mari cu dovleac copt, mezelicul şi floricele.

Automobilele luxoase ale răsfăţaţilor soartei „pufue” tacticos în mersul lor lin şi elegant, pe şoseaua de centură, pe când din timp în timp, câte-o motocicletă năbădăioasă „pârâe” ca mitraliera, fulgerând ca o săgeată neagră printre luminişuri.

(Pe la 1870) Frumoasele vremii, cu evantaiul în dreapta, cu stânga înnecată-n faldurile trenei sumese, deabia de scoteau vârful ghetuţii de sub poalele fustelor lungi până-n pământ, purtând cu un fel de timiditate decentă figuri reţinute, sub coviltirul pălăriilor enorme, prinse-n ace pe colacul coadelor, sumese în ceafă.

Astăzi (1920)… pulpe fine şi nervoase, pantofi micuţi şi ştrengari, siluete elegante şi mlădioase, se perindă grupuri după grupuri vesele, degajate, lacome de viaţă.

Bărbaţii, cei mai de mâna a doua, se purtau în antiree şi scurteici, iar fruntaşii în haine nemţeşti cu reverul lat şi sumes, cu gulere înalte şi răsfrânte, cu cravate enorme ca nişte lilieci cu aripile întinse.

Boier Cănuţ Jianu, om de modă veche, nu şi-a lepădat scurteica pân-a intrat în pământ.

(Pe la 1890) Cucoanele începuseră a lepăda malacoful şi strânse-n corset de le cuprindeai mijlocu-ntre mâini, îmbrăcate-n mătăsuri grele, cu bufanturi enorme la umeri şi trene ce se târau la un metru după ele, cu ghete de atlas negru ori de piele roşie sau verde, rupeau şi pe atunci inima celor ce le cântau cu tarafuri de lăutari pe sub ferestre.

Astăzi (1920) te-ai strica de râs văzând pe stradă o cucoană, în toaleta de acum 40-50 de ani.

Sursa: Monografia Judeţului Romanaţi, 1928

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s